Creatia ziua 7

2 Ian

Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a şaptea

„Şi cerurile şi pământul şi toată oştirea lor au fost terminate. Şi, în ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea pe care o făcuse; şi, în ziua a şaptea, S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care a creat-o Dumnezeu, făcând-o.” (Geneza 2,1-3)

Că acest verset aparţine tot de capitolul 1 rezultă din folosirea conjuncţiei „şi”, cu care începe fiecare verset din capitolul 1 (cu excepţia versetului 1) şi prin care relatarea se continuă aici. Mai întâi acum se constată ceea ce urmează în mod logic după „foarte bune”. Întreaga creaţie este în armonie desăvârşită, nu mai este nimic de adăugat (compară cu Eclesiastul 3,14); prima creaţie a fost terminată. Aici nu este nici un loc pentru cei care învaţă că există o creaţie în continuă formare. La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul; dar Geneza 2,3 învaţă că El a făcut aceasta, ca s-o „facă” în continuare, s-o pregătească şi s-o echipeze cu „domnii”. De aceea ea a fost creată la început, dar acum după şase zile cerurile şi pământul, cu toată oştirea lor, sunt realmente terminate. O frază asemănătoare încheie şi construcţia cortului întâlnirii (Exod 39,32; 40,33), şi acolo ea este legată cu satisfacţia pentru cele făcute şi pentru binecuvântare (compară Exod 39,43 cu Geneza 1,28.31). Ştim că cortul întâlnirii este un model al creaţiei. Remarcabilă în versetul nostru este expresia „toată oştirea lor”. În Scriptură este vorba numai de „oştirea cerului”, dar nu de „oştirea pământului”. În primul caz trebuie să ne gândim la corpurile cereşti (compară de exemplu Deuteronom 4,19; 17,3); uneori prin aceasta se face referire şi la îngeri (1 Împăraţi 22,19), dar aici este clar că nu este vorba de ei (compară Geneza 1,14-18). Cu privire la „oştirea pământului” ne putem gândi la plante, animale şi oameni, care au fost aşezaţi pe pământ.

Primul verset constată că cerul şi pământul au fost terminate, versetul 2 ne face cunoscut cine a făcut aceasta: Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea. Privit superficial s-ar putea gândi că Dumnezeu Şi-a terminat deja lucrarea în ziua a şasea; şi aşa se face că multe traduceri vechi spun în locul acesta „în ziua a şasea” în loc de ziua a şaptea. Dar terminarea nu înseamnă aici că Dumnezeu în ziua a şaptea a mai adăugat ceva la lucrarea Sa. Ziua a şasea s-a încheiat deja cu comunicarea, că Dumnezeu a privit tot ce a făcut, şi armonia desăvârşită a celor făcute era foarte bună. Şi versetul 1 din capitolul 2 constată de asemenea că odată cu sfârşitul zilei a şasea toate lucrările lui Dumnezeu erau terminate. Cuvântul ebraic înseamnă că odată cu începutul zilei a şaptea lucrarea lui Dumnezeu era „încheiată” şi că El „era gata” cu lucrarea Sa, pe care o făcuse. Vedem aceasta şi în 2 Cronici 29,17, unde noi putem calcula, că preoţii în ziua a cincisprezecea au făcut ultima lucrare, aşa că în a şaisprezecea zi ei o aveau „terminată”. Şi deoarece Dumnezeu a terminat lucrarea, ea este numită „lucrarea Sa” (de trei ori!). Cuvântul folosit pentru „lucrare” este derivat de la un verb, care de fapt înseamnă: „a trimite, pentru a face ceva”; din acesta a derivat şi cuvântul pentru „mesager” sau „înger”. Deci „lucrarea” lui Dumnezeu este o acţiune sau o piesă, în care El a pus un „mesaj” despre Sine Însuşi: puterea Sa veşnică şi Dumnezeirea sunt înţelese cu mintea în lucrările Sale începând de la crearea lumii (Romani 1,20).

Versetul 2 şi prima parte a versetului 3 sunt alcătuite după un model sever. În ebraică găsim aici trei fraze, fiecare din ele fiind alcătuită din şapte cuvinte. Fiecare din aceste fraze începe cu o acţiune a lui Dumnezeu şi se împarte pe parcurs în două părţi, în care fiecare primă parte în toate cele trei cazuri se încheie cu „ziua a şaptea”. Am avut prima frază. Fraza a doua relatează că în ziua a şaptea Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o făcuse. Aici se spune chiar „toată” lucrarea Sa, ca să arate că pentru Dumnezeu nu mai rămăsese nimic să facă; totul era gata. În legătură cu aceasta este şi înţelesul cuvântului „a se odihni”. Nu este cuvântul obişnuit pentru „a se odihni”, ci este un cuvânt care aproape peste tot este tradus prin „a înceta”; vezi de exemplu în Geneza 8,22 şi Iosua 5,12. Deseori el este legat, ca şi în versetul nostru, cu o prepoziţie („a se odihni de”) şi atunci înseamnă: „a înceta cu”. Aceasta se poate vedea clar din Iov 31,1; Ieremia 31,36; Plângerile lui Ieremia 5,14; Osea 7,4. Deci înţelesul propriu-zis în versetul nostru este, că în ziua a şaptea Dumnezeu a încetat cu lucrarea Sa. Şi încetarea cu lucratul include în sine odihnă. Aşa (cu: „a se odihni”) este tradus în Exod 16,30; 23,12; 34,21; şi aşa mai departe; în Exod 20,11 este exprimat acelaşi gând prin cuvântul normal folosit pentru „a se odihni”. Este bine să ne fie clar, că ziua a şaptea este caracterizată nu de odihna necesară din cauza efortului depus, ci prin a sta departe de orice lucrare. Din acest cuvânt pentru „a se odihni, a înceta” s-a dedus cuvântul sabat. Sabatul este ziua a şaptea, ziua de odihnă, ziua în care în prima creaţie nu se lucrează. Însă nu este necesar, aşa cum fac mulţi comentatori noi, să se traducă cuvântul din versetul nostru prin „a înceta”. Că forma „a se odihni” este mai bună se vede de exemplu din legătura pe care Evrei 4,4 o face între versetul nostru şi Psalmul 95,11, şi din sinonimul amintit din Exod 20,11. Şi Exod 31,17 leagă de această odihnă a lui Dumnezeu chiar într-un anumit sens „odihnirea” (necesară din cauza oboselii), căci acolo citim că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea şi „a răsuflat”, „înviorat”. Şi despre ogor citim, că va savura o odihnă de sabat, şi anume când va fi necultivat (Levitic 26,34.35; 2 Cronici 26,21). În al şaptelea an el nu trebuia lucrat, şi acesta trebuia să fie un „an de sabat” (Levitic 25,1-7). Aici este clar, că noi nu putem traduce cuvântul pentru „a se odihni” prin „a înceta”. Gândul principal este deci, că în ziua a şaptea nu se va face absolut nici o lucrare; dar gândul al doilea este, că prin aceasta Dumnezeu avea în vedere o binecuvântare, şi anume, că omul trebuia să savureze „odihna”.

Aceasta este şi ceea ce exprimă versetul al treilea: Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea. După darea Legii sabatul a devenit un jug, o poruncă, căreia omul îi era supus, din nici un alt motiv decât acela că Dumnezeu i-a impus această poruncă. Deoarece omul nu simţea nici o necesitate morală să ţină ziua de sabat (aşa cum desigur el trebuia să recunoască necesitatea morală a respectării celorlalte nouă porunci), sabatul a fost în mod deosebit piatra de încercare, prin care ascultarea omului era pusă la probă. De aceea porunca referitoare la sabat potrivit cu Exod 20 este repetată mereu. Însă la început sabatul nu a fost gândit să fie un jug, ci o binecuvântare, un privilegiu. Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru sabat (Marcu 2,27). Vedem aceasta clar în Exod 16, unde Legea nu era încă dată şi sabatul era încă o binecuvântare. Acolo accentul se pune nu pe faptul că poporul nu avea voie să lucreze în ziua de sabat, ci pe faptul că el nu avea nevoie să lucreze în această zi. Mana, pe care ei o culegeau în ziua de vineri, era suficientă pentru două zile şi ea nu se strica, aşa cum de fapt se petrecea în celelalte zile. Domnul le-„a dat” sabatul (versetul 29). Ce noi găsim în versetul nostru, nu este deci o poruncă de a ţine sabatul (cuvântul „sabat” nici nu este folosit aici), ci baza pentru a sărbători sabatul (compară cu Exod 20,8-11). Dar aceasta arată că sabatul nu era numai o poruncă pentru Israel, ci el a fost gândit ca o binecuvântare pentru toţi oamenii din prima creaţie. Eu am impresia că de la începutul creaţiei toţi oamenii evlavioşi au sfinţit această zi a Domnului. Şi în timpul Împărăţiei de o mie de ani toată lumea va sărbători sabatul (compară cu Exod 31,16.17; Ezechiel 45,17; 46,3.4). Numai Adunarea sărbătoreşte prima zi a săptămânii, deoarece ea aparţine creaţiei noi; faptul că o mare parte a lumii are duminica liberă, este un fapt, dar luat în sens strict, pentru necredincioşi nu este o altă zi de odihnă decât sabatul!

Ziua a şaptea a fost „sfinţită” (sau probabil am putea traduce: „declarată sfântă”) de Dumnezeu, aceasta înseamnă pusă deoparte, pusă separat, închinată Lui în mod deosebit. De aceea sabatul este o zi sfântă, în care poporul este „sfinţit” prin Domnul pentru slujirea Sa (Exod 31,13.14). El este ziua în care omul poate privi înapoi cu mulţumire la lucrarea făcută şi are tot timpul şi toată odihna să se dedice în totul lui Dumnezeu (Isaia 58,13.14). Cuvântul „a sfinţi” nu se mai întâlneşte în cartea Geneza şi prin aceasta primeşte aici un caracter deosebit. În final versetul 3 dă clar motivul pentru ce tocmai ziua a şaptea a fost binecuvântată şi sfinţită de Domnul: este ziua în care Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care El a făcut-o. Este ziua în care omul după şase zile de lucru are voie să ia parte la odihna lui Dumnezeu. Pentru a treia oară se vorbeşte aici despre „lucrarea Sa, pe care a creat-o, făcând-o”, dar acum cu două schimbări importante. În primul rând aici este repetat Numele lui Dumnezeu şi în al doilea rând aici nu se spune „făcut”, ci „creat, ca s-o facă” (traducere textuală). Aceasta înseamnă că istoria creaţiei începe (Geneza 1,1) şi se termină (Geneza 2,1) cu „Dumnezeu a creat” (în ebraică în ambele versete este aceeaşi formă). Dar aici urmează cuvintele ciudate, „făcând-o”. Mulţi traduc prin „o făcuse”, ceea ce desigur este posibil, dar aceasta face să devină vagă diferenţa dintre „a crea” şi „a face”. De aceea eu cred împreună cu alţii, că trebuie să se spună „ca să facă”. Aceasta înseamnă că Dumnezeu la început a creat lucrarea Sa (Geneza 1,1) cu scopul ca „s-o facă” în cele şase zile ale creaţiei, adică s-o pregătească mai detaliat.

Anunțuri

Creatia ziua 6

2 Ian

Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a şasea

„Dumnezeu a zis:»Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor .« Şi a aşa fost. Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune. Apoi Dumnezeu a zis: »Să facem om în chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toarte târâtoarele care se mişcă pe pământ.« Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: »Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.« Şi Dumnezeu a zis: »Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: şi aceasta să fie hrana voastră.« Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde.« Şi aşa a fost. Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea.”

Iarăşi se face noapte, şi iarăşi răsare soarele, acum în dimineaţa celei de-a şasea zi, de fapt ultima zi a creaţiei. Această zi decurge paralel cu ziua a treia; şi astfel şi această zi a şasea este caracterizată printr-o lucrare dublă a lui Dumnezeu. În ambele zile ambele lucrări sunt iniţiate prin cuvintele „Şi Dumnezeu a zis”; numai că în aceasta a şasea zi se spune încă de două ori, când Dumnezeu Se adresează omului creat. În afară de aceasta, în ambele zile citim de două ori „Şi aşa a fost” şi de două ori „Dumnezeu a văzut că erau bune” (însă a doua oară în ziua a şasea într-o formă universală: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.”).

Ca şi în ziua a treia, şi în ziua a şasea este vorba de pământ. În ziua a treia a fost scos pământul din ape, şi la porunca lui Dumnezeu el a făcut să răsară plante. În ziua a şasea Dumnezeu face mai întâi din pământ animalele, şi după aceea creează pe om; şi Geneza 2,7 învaţă, că şi omul a fost întocmit din pământ.

Atât în ziua a treia cât şi în ziua a şasea este vorba de „să dea pământul”. Dar este o diferenţă. În versetul 12 această expresie se întâlneşte în executarea poruncii lui Dumnezeu, şi nu în porunca însăşi (versetul 11). Aici, însă, expresia se întâlneşte în porunca lui Dumnezeu, dar nu se întâlneşte în executarea ei. Noi nu citim că pământul a dat realmente la iveală animalele pământului, ci că Dumnezeu Însuşi le-a făcut (versetul 25), şi anume evident din pământ (Geneza 2,19).

Plantele sunt mult mai puternic legate cu pământul; el îşi au rădăcinile în pământ, şi pentru creşterea lor ele îşi iau mineralele direct din pământ. Dar animalele se mişcă libere pe pământ şi nu se hrănesc direct cu minerale. De aceea citim, că pământul a dat plantele, dar nu animalele; cu privire la animale mâna lui Dumnezeu stă mai mult pe prim plan. Pe de altă parte nu citim nici că Dumnezeu a creat animalele terestre, aşa cum stă scris în ziua a cincea despre animalele din apă şi despre păsări. Aici era vorba de apariţia unei specii cu totul noi de viaţă, în timp ce în ziua a şasea genul animalelor nu mai era nimic nou. Animalele terestre sunt tot aşa de mult „suflete vii” ca şi animalele din apă. Şi totuşi este o diferenţă în formarea animalelor de apă şi a animalelor terestre. Citim într-adevăr despre pământ, că el trebuia să dea, dar nu despre ape; ele trebuiau numai „să mişune” (versetul 20). Înrudirea animalelor cu pământul, cu toate că este mult mai mică decât a plantelor, se vede în experienţa zilnică mult mai clar decât înrudirea animalelor cu apa. Animalele moarte (şi peştii) pier în ţărână, nu se transformă în apă.

Dar despre ce grupă de animale terestre este aici vorba? „Suflet viu” este aici transcrierea generală a trei grupe, redate prin vite, târâtoare şi fiare pământeşti. În versetul 25 ele sunt încă o dată numite într-o altă ordine : fiarele pământului, vitele şi târâtoarele pământului. Prima înşiruire este mai mult aceea în care Dumnezeu le vede în legătura lor cu omul şi însemnătatea lor pentru om; acolo vitele sunt pe primul loc. Ordinea din versetul 25 este mai mult aceea în care ele au fost făcute, în care, după animalele de apă şi după păsări urmează animalele mai puţin familiare omului. Cuvântul „animal” (behema) vine aici de la un verb, care înseamnă „a fi mut, a amuţi”. Ea cuprinde specia de animale cea mai înaltă şi cea mai folositoare, dar care în acelaşi timp în comparaţie cu omul sunt animale mute, fără minte (Psalm 73,22). În sensul cel mai larg se referă la lumea animală în general, al cărei împărat este leul (Proverbe 30,30; compară cu Eclesiastul 3,19.21; Psalm 49,12). În Levitic 11,2 se include în noţiunea behema chiar şi ceea ce în versetul nostru se numeşte „fiare”. În sens restrâns cuprinde mamiferele, în opoziţie cu păsări şi târâtoare (Geneza 6,7; 7,23; 8,17; compară cu Iov 12,7). De cele mai multe ori Cuvântul se referă la partea îmblânzită a acestor mamifere, în opoziţie cu animalele sălbatice, cum este în versetul nostru (compară Geneza 2,20; 3,14; 7,14.21). Uneori se referă la oi, capre şi viţei (Geneza 47,18; Levitic 1,2), alteori mai mult la animale de tracţiune (măgar, cămilă) spre deosebire de animalele propriu-zise (Geneza 34,23; 36,6); tot aşa şi la animale de tracţiune (Isaia 46,1) şi animale de călărie (Neemia 2,12.14). De multe ori însă behema desemnează animalele sălbatice şi atunci se suprapune cu ceea ce este numit aici „fiarele pământului”. Vezi „behema pământului” în Deuteronom 28,26; Isaia 18,6; Ieremia 15,3; „ale câmpului” în 1 Samuel 17,44; Psalm 8,7; Ioel 1,20; 2,22; „ale pădurii” în Mica 5,7; în sens general („animale sălbatice”) în Deuteronom 32,24; Psalm 50,10; Habacuc 2,17. Se presupune că behemot în Iov 40,15 este hipopotamul.

Aşa cum am văzut în versetul 21 animalele care mişună se întâlnesc atât în apă cât şi pe uscat. În versetul nostru înseamnă deci animal târâtor (aşa traduce Vulgata şi Septuaginta); acestea sunt animalele mici, care abia dacă se ridică de pe pământ (versetul 25). Aşa cum mişună apele, tot aşa mişună şi pământul de animale târâtoare (compară Geneza 6,20; 7,14; 8,17; 1 Împăraţi 4,33; Psalm 148,10; Ezechiel 38,20; Osea 2,18). Aici este vorba de viermii mici de pe pământ şi de animalele mari care par că se târăsc. Uneori această expresie cuprinde toate animalele care se mişcă pe pământ, chiar şi păsările (Geneza 7,21; 8,19; 9,3; compară cu Deuteronom 4,18).

Şi cuvântul „animal” (chajjah) este o expresie foarte multiplă. Uneori el cuprinde toate soiurile de animale, chiar şi vitele, păsările, etc. (Geneza 8,17), alteori în mod deosebit vitele (Numeri 35,3), animalele de tracţiune (Isaia 46,1) sau animalele de apă (Psalm 104,25). Însă de cele mai multe ori expresia se referă la animalele terestre cu patru picioare, spre deosebire de păsări (Levitic 11,27), la modul general la animalele pământului şi câmpului (de exemplu Geneza 9,10; 2,19.20). În privinţa aceasta sunt în primul rând animalele sălbatice (care nu se pot îmblânzi), aşa că multe traduceri adaugă cuvântul „sălbatic”. În acest sens behema este opusul animalului blând. Vezi de exemplu Geneza 7,14.21; 8,1; Iov 37,8; 1 Samuel 17,46 (compară cu versetul 44). Şi şarpele aparţine acestor animale (Geneza 3,1), aşa că expresia anterioară „târâtoare” nu trebuie legată prea mult de reptile. Priveşte şi alte animale sălbatice în Isaia 43,20; 56,9; Ieremia 12,9; Osea 13,8; uneori este clar vorba de animale sfâşietoare (Geneza 37,20; Levitic 26.6). Desigur în Geneza 1 nu erau încă sfâşietoare, când păcatul încă nu adusese creaţia sub blestem. Vedem în versetul 30 că animalele pământului se hrăneau numai cu plante (compară cu Isaia 11,6-8; 65,25).

Se observă că animalele pământului în versetul 25 nu primesc o binecuvântare de la Dumnezeu, aşa cum primesc animalele din apă, păsările şi mai târziu omul. Probabil că se înţelege aceasta, dacă se gândeşte că pentru om ar fi periculos, dacă animalele terestre s-ar înmulţi efectiv nelimitat şi ar umple pământul. Această misiune a fost rezervată pentru om şi nu putea în acelaşi timp să fie valabilă şi pentru animalele terestre. Animalele de apă şi păsările pot să umple ţinutul lor de viaţă, ele nu stau în calea omului. Deci această primă parte a zilei a şasea se termină cu constatarea, că Dumnezeu a văzut, că şi lumea animală era bună. El nu a văzut nimic care vorbea despre moarte şi stricăciune, El nu a văzut nici un „parazit”, El nu a văzut animale ne curate. Aşa cum Dumnezeu le-a făcut, toate erau desăvârşite.

Cu această expresie s-a încheiat crearea spaţiului de viaţă pentru om. De aceea expresia nu se mai întâlneşte, în afară de sensul cel mai general în versetul 31. Deci cu versetul 26 începe ceva cu totul nou: cununa creaţiei apare pe scenă, el, cel pentru care Dumnezeu a făcut toate cele anterioare. Lucrul deosebit al acestui eveniment se arată şi în faptul că Dumnezeu începe acum să vorbească într-un fel cu totul altul. Până acum El a spus la modul cel mai general: „Să fie”, sau S-a adresat anumitor părţi ale creaţiei: apele, pământul, din nou apelor şi din nou pământului. Dar acum El spune: „Să facem (noi) om”. Prin aceasta El nu vesteşte atât de mult ce trebuie să aibă loc, ci mai degrabă noi primim o privire în planul Său. Auzim aici ceva despre o plănuire, o „sfătuire”, despre care nu a fost vorba la lucrările anterioare ale creaţiei.

Dar marea întrebare, cu care numeroşi teologi şi-au frământat mintea, este, cu cine vorbeşte Dumnezeu aici. Cine sunt aceşti „noi”, despre care El vorbeşte? Principial sunt două posibilităţi: Dumnezeu vorbeşte aici către alţii, sau vorbeşte către Sine Însuşi. În ceea ce priveşte prima posibilitate, desigur nu voi accepta concepţia nebună, că noi am avea aici a face cu un rest de politeism (mulţi dumnezei) (Gunkel şi alţii). Aceasta stă în contradicţie cu tot capitolul şi este combătută prin singularul „Dumnezeu a zis” şi „Dumnezeu a creat”. Interesantă însă este vechea teorie iudaică, care afirmă că Dumnezeu ar vorbi aici locuitorilor Săi cereşti, îngerilor (compară cu 1 Împăraţi 22,19; Isaia 6,8; Iov 1,6; 2,1), deoarece omul ca şi creatură este cel mai apropiat de îngeri. Dar acest gând este în contradicţie cu marele fapt din Geneza 1, că Dumnezeu singur a creat; nicidecum nu este vorba de îngeri, ei sunt în afara domeniului de viaţă al omului. În afară de aceasta urmează „în chipul Nostru”, şi dacă vedem ce înseamnă aceasta, vom înţelege că aceasta se poate referi numai la Dumnezeu. Pe lângă aceasta s-a scris un loc în Scriptură, ca acela din epistola către Coloseni 1,15-17, tocmai pentru a combate concepţia gnostică, potrivit căreia îngerii au fost instrumente în lucrarea lui Dumnezeu la creaţie.

Mai rămâne deci cealaltă posibilitate, că Dumnezeu a vorbit către Sine Însuşi. Dar cum să înţelegem aceasta? Nu ca „plural al sublimului”(pluralis majestatis), căci pe acesta nu-l cunoşteau israeliţii (desigur îl cunoşteau preoţii, vezi de exemplu Ezra 4,18); în afară de aceasta, atunci acest plural ar fi trebuit folosit în Vechiul Testament consecvent pentru Dumnezeu. Artificială şi neîntemeiată clar în Vechiul Testament este şi concepţia că acest „noi” de aici se referă la Dumnezeu ca vorbitor şi la Dumnezeu, ca cel adresat. După părerea mea, pe drumul drept sunt comentatorii care consideră că aici se foloseşte pluralul, deoarece Dumnezeu este „întruchiparea personală vie a unei plinătăţi de forţe şi puteri” (Dillmann, printre alţii). Aceasta se exprimă şi prin faptul că Numele „Dumnezeu” este aproape întotdeauna la plural (Elohim – vezi comentariul la versetul 1). Că Dumnezeu este realmente o plinătate de forţe, acest fapt primeşte pentru noi conţinut abia prin revelarea deplină a Trinităţii în Noul Testament. Dumnezeu Tatăl a întocmit planul creaţiei, Fiul l-a îndeplinit, şi anume în puterea Duhului Sfânt (vezi la versetul 1). Tot aşa cele trei Persoane ale Dumnezeirii au contribuit la crearea omului. Este interesant, că Eclesiastul 12,1 spune textual: „Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale”. Compară şi cu pluralul din Geneza 3,22; 11,7; Isaia 6,8 şi tipologic în Cântarea Cântărilor 1,11.

În limba ebraică stă textual: „Să facem Adam”. Acest cuvânt Adam (care niciodată nu se întâlneşte la plural) are diferite înţelesuri. La modul cel mai general este numele comun pentru neamul omenesc: „omul” sau „omenirea”. Plantele şi animalele au fost create „după soiul lor” (vezi în continuare), dar despre om nu citim aceasta; omenirea cuprinde numai o specie: „Adam”. Ca denumire pentru omenire se poate traduce deseori prin „oameni”; şi tot aşa este cel mai bine şi aici, căci în continuare se spune: „şi ei să stăpânească”. Pe lângă aceasta cuvântul (însoţit de articol: haaedam) poate însemna şi fiecare om în parte; aşa cum este frecvent în cazul primului om în Geneza capitolul 2 şi 3. Uneori alături de acest cuvânt stă clar cuvântul „femeie” (Geneza 3,8; Eclesiastul 7,28) şi atunci are înţelesul de „bărbat”. Dacă cuvântul în Geneza 2 şi următoarele nu este însoţit de articol (deci simplu Adam), atunci el are înţelesul unui substantiv, aşa cum este cazul pentru prima dată în Geneza 2,20. În Geneza 5,1-3 găsim în mod ciudat ambele înţelesuri unul lângă altul, numele pentru genul masculin şi numele primului om. Când Vechiul Testament vorbeşte de om, la singular, foarte des găsim şi expresia bené-adam, copiii oamenilor. În final, cuvântul adam poate fi folosit şi ca adjectiv (vezi de exemplu 2 Samuel 7,14; Osea 11,4).

Nimeni nu poate spune cu certitudine ce înseamnă la origine cuvântul adam. Părerea generală este că el derivă de la verbul adam, care înseamnă „a fi roşu” (Proverbe 23,31; Isaia 1,18; Plângerile lui Ieremia 4,7; Naum 2,3; şi „piei de berbec vopsite în roşu” în Exod 25,5 şi versetele următoare), şi din care sunt derivate cuvinte diferite pentru „roşu”, aşa cum este Edom (compară cu Geneza 25,30). Această concepţie este foarte veche; Flavius Josephus scrie: „Omul a fost numit Adam, ceea ce în ebraică înseamnă roşu, deoarece el a fost întocmit din pământ moale roşu, căci aşa este natura pământului adevărat şi virgin”. Aici Josephus se referă evident la cuvântul ebraic pentru „pământ” adamah, care este derivat de la „roşu”. Acest cuvânt l-am întâlnit şi în versetul 25. El desemnează suprafaţa pământului afânată, fărâmicioasă, unde cresc plantele (Geneza 2,9) şi unde se practică agricultura (Geneza 2,5; 3,17), deci „pământ” (Geneza 4,2.3), şi de asemenea „teren agricol” (Geneza 47,18-22), dar şi ca material de construcţie: „pământ” (Geneza 2,7.19; 3,19). În afară de aceasta înseamnă şi ţara unui popor (Exod 20,12) şi uneori întreg pământul (Geneza 12,3). Deci cuvântul „adam” poate fi înţeles şi ca „pământesc” (compară cu 1 Corinteni 15,47-50). Alţi pun cuvântul în legătură cu alte cuvinte semitice şi îl interpretează apoi de exemplu ca „cel frumos, plăcut, bine alcătuit” sau „fiinţa socială” sau „tatăl omenirii” sau „fiinţă vie” sau văd o legătură cu „sângele” (dam), care de asemenea este roşu, şi aşa mai departe.

Deci noi citim, că Dumnezeu vrea să facă pe om „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Şi aceasta este o expresie dificilă, despre care părerile se deosebesc mult unele de altele. De aceea noi trebuie mai întâi să vedem ce nu înseamnă expresia. În primul rând „chip” şi „asemănare” nu au nimic a face cu partea corporală a omului. Din acest punct de vedere omul se diferenţiază puţin de animalele vertebrate superioare; în afară de aceasta Dumnezeu nu are trup. „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4,24). Faptul că se vorbeşte despre ochii, gura, mâna, degetul lui Dumnezeu, aceasta este o vorbire simbolică, ca să prezinte pe înţelesul nostru vorbirea şi acţiunea lui Dumnezeu. Nici îngerii nu au trup (Daniel 10,6 este o vorbire vizionară). Dar omul a trebuit să aibă un trup, pentru ca sufletul şi duhul lui să se poată recunoaşte diferenţiat de celelalte creaturi materiale. Acest trup este stăpânit acum în mod deosebit prin suflet (viaţa naturală) şi după înviere, la cei credincioşi, prin Duhul (1 Corinteni 15,44); nu tot aşa este la cei necredincioşi (compară cu Matei 10,28). Deci noi trebuie să căutăm „chip” şi „asemănare” în ce este spiritual, căci acest duh vine de la Dumnezeu Însuşi (Geneza 2,7; Eclesiastul 12,7), şi în afară de aceasta, animalele nu au acest duh. În această privinţă omul ocupă în creaţie o poziţie unică în felul ei; nici măcar despre îngeri nu citim că ei ar fi primit duhul în felul acesta de la Dumnezeu. În ceea ce priveşte caracterul divin deosebit al duhului omului vezi: Iov 32,8 (compară cu Iov 35,10.11), Proverbe 20,27; Zaharia 12,1; Evrei 12,9. Prin posedarea acestui duh omul este nemuritor; după moarte, persoana fără trup este de mai multe ori numită duh (Evrei 12,9.23; 1 Petru 3,19; compară cu Faptele Apostolilor 7,59; 1 Corinteni 5,5).

„Chip” şi „asemănare” sunt deci spirituale. Dar a doua confuzie este, că ambele cuvinte trebuie să însemne aproximativ acelaşi lucru, şi de asemenea, că diferenţa între prepoziţiile folosite („în şi după”) nu ar avea nici o importanţă. Noul Testament arată tocmai incorectitudinea acestei păreri. Faptul important, că omul după căderea în păcat este într-adevăr încă chipul lui Dumnezeu, dar el nu mai poartă asemănarea cu Dumnezeu, şi faptul că Hristos este numit chipul lui Dumnezeu, însă absolut nu este numit „după asemănarea lui Dumnezeu” (căci El este Dumnezeu Însuşi), arată că este vorba de două lucruri total diferite (vezi comentariul mai departe). Şi că diferenţa între prepoziţii joacă un rol deosebit, exemplifică din felul de exprimare al Scripturii că omul era (şi este) chipul lui Dumnezeu şi că el avea asemănarea lui Dumnezeu. „În” are deci sensul de „ca” (Dumnezeu a aşezat pe om pe pământ ca „chip” al Său). Unii spun că în Geneza 5,1 şi 3 cele două prepoziţii au fost inversate, şi din aceasta trag concluzia că deci aici nu este nici o diferenţă în înţeles. Dar se uită, că acolo nu este vorba de Dumnezeu, ci de chipul şi asemănarea lui Adam; după căderea în păcat, fiul, care i s-a născut lui Adam, a arătat asemănarea exactă cu tatăl său acum păcătos, dar numai o slabă concordanţă cu chipul în care Dumnezeu l-a făcut pe Adam.

Cuvântul folosit pentru „chip” (zèlem) poate însemna în sens plastic o icoană sau idol (Numeri 33,52; 2 Împăraţi 11,18; Ezechiel 7,20; Amos 5,26), direct înrudit cu înţelesul de „chip” (1 Samuel 6,5.11; chip de bărbat în Ezechiel 16,17) sau simplu „chip” (Ezechiel 23,14). Deci noi trebuie să înţelegem aşa, că un astfel de chip sau de înfăţişare „prezenta” sau „reda” ceva. Aici nu este vorba de faptul dacă chipul este identic cu modelul, el îl prezintă numai. Un tablou al idolului nu era un portret identic cu idolul, căci idolul este un duh invizibil, ci tabloul prezintă idolul. Vedem aceasta clar în chipul lui Nebucadneţar în Daniel 3, unde găsim cuvântul înrudit arameic zelém. Chipul nu se asemăna cu cineva oarecare – aceasta nu o permit dimensiunile deosebite – ci el reprezenta ceva demn de închinare. Ciudat este Daniel 3,19 unde textual stă scris: „chipul feţei sale”, aceasta înseamnă expresia feţei sale. Deci un „chip” este prezentarea reprezentativă, expresia a ceva. Dacă este jefuit chipul aceluia pe care îl prezintă, atunci rămâne ceva efemer, o aparenţă, o umbră; acest înţeles îl are cuvântul din Psalmul 39,6 şi 73,10.

Cuvântul folosit pentru „asemănare” (demut) derivă de la un verb, care înseamnă „a fi identic”, „a se asemăna”. Cuvântul are în primul rând înţelesul de „înfăţişare”, „faţă”; aşa cum se întâlneşte foarte des în Ezechiel capitolul 1 şi capitolul 10 şi în Daniel 10,6. Atunci are înţelesul: aceasta arată ca acesta, aceasta are înfăţişarea acestuia. Unul arată concordanţe cu celălalt, cu toate că nu trebuie să fie aceiaşi. În al doilea rând înseamnă „model”, „copie”, „imitaţie” (vezi 2 Împăraţi16,10; 2 Cronici 4,3; Ezechiel 23,15) sau „comparaţie” (Psalm 58,4; Isaia 13,8). În versetul nostru „după asemănarea noastră” nu înseamnă „identic cu noi”, ci „asemănându-se cu noi”. „Chip” vorbeşte deci despre reprezentare, „asemănare” vorbeşte despre concordanţă sau părţi comune.

Că omul este chipul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că el reprezintă şi suplineşte pe Dumnezeu pe pământ. Toată creaţia este supusă lui Dumnezeu, care domneşte în cer. Dar Dumnezeu are aici pe pământ un administrator, care Îl reprezintă şi exprimă puterea lui Dumnezeu asupra creaţiei. De aceea trebuie să se aibă respect înaintea lui (compară cu Geneza 9,6). Aceasta stă în legătură cu ceea ce se spune în continuare în versetul 26, că omul ar trebui să stăpânească peste animale. Psalmul 8 este o prezentare practică a acestui fapt şi prin aceasta un indiciu spre Hristos, care este chipul Dumnezeului nevăzut şi ca Fiu al Omului a devenit stăpânitor peste toată creaţia. Pe lângă aceasta se spune despre om, că el se aseamănă cu Dumnezeu, aceasta înseamnă, aşa cum am văzut, în sens spiritual. Aceasta se referă nu numai la faptul că însuşirile spirituale ale omului (pe care animalul nu le posedă) sunt o umbră a însuşirilor lui Dumnezeu, cu toate că aceasta este adevărat. Dar este mai mult. Şi ca să cunoaştem aceasta, trebuie să ne gândim că după căderea în păcat niciodată nu se mai spune că omul este „după asemănarea lui Dumnezeu” (Iacov 3,9 nu contrazice aceasta, ci spune că omul a fost făcut după asemănarea lui Dumnezeu). Dimpotrivă, Set nu s-a asemănat cu Dumnezeu, ci cu tatăl său decăzut (Geneza 5,3). De aceea se pare că „asemănarea cu Dumnezeu” a lui Adam înainte de căderea în păcat vrea să spună înainte de toate, că Adam era curat ca Dumnezeu, nu cunoştea păcatul, aşa cum nici Dumnezeu nu-l cunoaşte (compară cu 2 Corinteni 5,21), şi avea posibilitatea părtăşiei practice cu Dumnezeu. Însă noi nu avem voie să spunem, că Adam cel nevinovat era sfânt sau drept. Sfânt (aceasta înseamnă despărţit) înseamnă nu numai să fi curat, ci şi să nu fi atacabil de rău; şi să fi drept înseamnă să cunoşti binele şi răul şi cu toate acestea să fi despărţit de rău; Adam nu cunoştea răul (compară cu Geneza 2,9.17; 3,5.22) şi nici nu era imun faţă de rău. Această formă mult mai înaltă de „asemănare” a fost dată abia omului nou, care a fost făcut după chipul lui Dumnezeu (aceasta înseamnă în concordanţă cu Dumnezeu, asemănându-se cu Dumnezeu) de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul (Efeseni 4,24).

După căderea în păcat omul a rămas încă chipul lui Dumnezeu. Cu toate că acest chip a fost foarte mult lezat, totuşi omul (în sensul general) păstrează supremaţia asupra lumii animale şi rămâne reprezentantul lui Dumnezeu (1 Corinteni 11,7). Dar şi aici abia omul nou arată un chip „fidel” al Aceluia care l-a creat, deoarece el a fost înnoit spre cunoaşterea deplină a acestui Creator (Coloseni 3,10). Acest Creator este Dumnezeu Fiul, care S-a întrupat în carne şi sânge şi a intrat în propria Lui creaţie. În mod necesar ca Om El trebuia să fie întâiul născut din toată creaţia, căci El este Creatorul Însuşi. Dar totodată ca Om El a fost chipul Dumnezeului nevăzut (Coloseni 1,15.16; compară cu 2 Corinteni 4,4). El a fost din veşnicie Logosul, Cuvântul, care era la Dumnezeu, aceasta înseamnă singura expresie adevărată şi desăvârşită a lui Dumnezeu (Ioan 1,1.2). Dar faţă de om El a revelat mai minunat şi mai clar decât vreodată, cine era Dumnezeu, atunci când El Însuşi a devenit Om (compară cu Ioan 1,18; 14,9). Ca ultimul Adam El era adevăratul chip al lui Dumnezeu, expresia desăvârşită şi reprezentantul lui Dumnezeu. Dar El putea să fie aceasta în chip desăvârşit numai pentru că El Însuşi era Dumnezeu. De aceea Ioan adaugă cu grijă: „şi Cuvântul era Dumnezeu”: El era „Dumnezeu revelat în carne” (1 Timotei 3,16). De aceea Duhul Sfânt nu zice niciodată că El era „după chipul lui Dumnezeu”; căci dacă El Se asemăna cu Dumnezeu, aceasta ar fi însemnat, că El Însuşi nu era Dumnezeu. Dar El era chipul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi. Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.

Era planul lui Dumnezeu ca oamenii (nu numai „omul”, căci era valabil şi pentru urmaşii lui) să trebuiască să stăpânească peste creaţie. Aceasta este practicarea acelei domnii, care poate porunci şi pedepsi şi cere lucru (de la animale de povară şi de tracţiune) şi produse (de la vite, păsări, peşti). Omul a obţinut realmente această domnie atunci când în versetul 28 Dumnezeu a rostit binecuvântarea peste el. Această binecuvântare este primul motiv pentru care omul este stăpânitor peste pământ; Dumnezeu Însuşi l-a aşezat în această poziţie înaltă. În al doilea rând, numai omul a fost făcut capabil de această poziţie, deoarece Dumnezeu i-a insuflat suflarea de viaţă şi prin aceasta El i-a dat din Duhul Său (Geneza 2,7; Eclesiastul 12,7). În privinţa constituţiei corporale, omul este în multe domenii inferior animalelor. El nu poate vedea ca o pasăre răpitoare (compară cu Iov 39,29), nici pe departe el nu este aşa de tare ca un leviatan (Iov 41,27), nici pe departe el nu este aşa de iute ca struţul (Iov 39,18); dar toate aceste inferiorităţi sunt biruite pe deplin prin înţelepciunea spirituală, ceea ce îl face să fie mai presus de toate animalele.

Această superioritate se arată în faptul că el dă nume animalelor (Geneza 2,19.20; compară cu Geneza 1,5.8.10). Cu toate că el este de pe pământ, pământesc, duhul lui are origine cerească, şi prin aceasta el se compară cu luminătorii cereşti (versetele 16-18), care ca şi corpuri cereşti stăpânesc în felul lor asupra pământului. Al treilea motiv, care îl face pe om stăpânitor, este, că el este chipul lui Dumnezeu. El este pe pământ expresia vizibilă şi reprezentarea puterii invizibile, pe care Dumnezeu o are asupra creaţiei. Am spus, că aceasta a rămas aşa şi după căderea în păcat; însă tabloul este de atunci tulbure, uneori aşa de mult, că Dumnezeu a intervenit direct acolo unde omul a abuzat de puterea lui. Aceasta ne conduce la al patrulea motiv: la început omul a arătat „asemănare” cu Dumnezeu prin curăţia şi nevinovăţia sa. De respectarea acestei asemănări depindea chiar soarta domeniului vieţii omului, aşa că după căderea în păcat nu numai că omul nu se mai asemăna cu Dumnezeu în acest sens, ci în afară de aceasta pământul a ajuns sub blestem şi sub jugul vremelniciei.

Aici sunt numite cinci domenii, peste care omul primeşte stăpânirea: 1. peştii mării, aici nu se mai vorbeşte de animalele de apă în general (compară cu versetele 20,21), ci special de animalele care au însemnătate deosebită pentru om. 2. păsările cerului; astfel aici sunt numite păsările pentru prima dată; cerul înseamnă aici întindere (versetele 8,20). 3. vitele (versetul 24). 4. tot pământul; aici ne-am aştepta mai degrabă la animalele întregului pământ (vezi versetul 24), aşa cum spune Peşitta (vechea traducere asiriană), dar aceasta nu este corect; vitele şi animalele se pot include unele în altele (vezi mai sus), de aceea una din expresii poate fi liniştit lăsată la o parte (versetele 28.30). Aici este vorba de faptul că şi pământul însuşi a fost supus omului (vezi versetul 28!), nu numai cu animalele, ci şi cu plantele; de aceea aici urmează vitele (vitele domestice) şi pământul (ogorul) unul după altul. 5. toate târâtoarele pământului; după mare, cer, (vite) şi pământ urmează acum târâtoarele de pe pământ (vezi versetul 24).

Bogat şi frumos este versetul 27; el este numit de mulţi comentatori ca fiind poetic. Pentru a treia oară în acest capitol citim, că Dumnezeu creează (face); după lumea materială şi viaţa sufletească urmează viaţa spirituală. De trei ori se întâlneşte în acest verset cuvântul „a crea” („a face”), de două ori „chip”, de două ori „Dumnezeu”. Aceste repetări şi propoziţiile principale scurte, nelegate între ele, oferă acestui verset o putere de exprimare deosebită, care ne face să simţim că aici s-a atins punctul culminant al relatării despre creaţie. Acest verset este sublim, şi totuşi exact; cu toate repetările, nici un cuvânt nu stă prea mult în el.

Pentru pregătirea omului se folosesc trei verbe. Primul „a face” (versetul 26), expresia generală din Geneza capitolul 1 pentru pregătirea de către Dumnezeu a elementelor noi (întinderea, luminătorii, animalele pământului), fără însă ca accentul să se pună pe noul esenţial, care prezintă o formă nouă de existenţă. Acest gând este legat mai mult cu a doua expresie, „a crea”. În ceea ce priveşte trupul său, omul nu era o apariţie a unei forme noi, şi cuvântul „a face” era la locul potrivit; dar în ceea ce priveşte duhul său, omul reprezenta o formă cu totul nouă de existenţă în creaţia vizibilă. În al treilea rând, omul a fost „întocmit” (Geneza 2,7), şi aceasta se referă la modul cum el a luat fiinţă. El nu a fost simplu chemat afară din pământ (compară versetele 11,24,25), ci a fost „frământat” din pământ de către Dumnezeu Însuşi. „A întocmi” este în Vechiul Testament o expresie pentru lucrarea olarului (Isaia 29,16; 45,9; 64,8; compară şi cu Iov 33,6). Aceasta arată că şi omul constă realmente din aceleaşi părţi componente ca şi pământul; trupul nostru este „un vas de lut” (Levitic 14,5; 2 Corinteni 4,7).

Dumnezeu a creat pe om după chipul Său. Aceasta se referă la versetul anterior, însă acolo este vorba de plural: „după chipul Nostru”. Când Dumnezeu vorbeşte despre Sine Însuşi, El spune aici „noi”, însă când Duhul Sfânt face referire la El, El spune „Său”. Dumnezeu este deci o pluralitate şi o singularitate, care se poate înţelege numai prin revelaţia Noului Testament a Triunităţii. S-ar putea – dacă se citeşte începutul frazei – ajunge la rătăcire, că „Său” s-ar referi aici la „om” (şi unii au afirmat efectiv aceasta), dar continuarea frazei arată clar la ce se referă: „l-a făcut după chipul lui Dumnezeu”. Cuvântul scurt „l-a făcut” dovedeşte că este vorba de om la singular. Cuvântul adam se poate traduce atât cu „om” cât şi cu „oameni” (vezi mai înainte); în versetul 26 trebuie să fie la plural căci apoi urmează: „ei să stăpânească”. Dar aici este vorba de singular; nu oamenii sunt chipul lui Dumnezeu, ci omul este chipul lui Dumnezeu. În afară de aceasta Dumnezeu nu a creat mulţi oameni, ci El a creat pe om, şi din el „a făcut” mulţi oameni (versetul 28). Dar ce este omul? Omul desăvârşit constă după gândul lui Dumnezeu din bărbat şi femeie. De aceea urmează apoi „parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Acum nu mai stă „l-a făcut”, ci „i-a făcut”, căci altfel învăţătura falsă (care efectiv s-a dat) ar fi îndreptăţită, că primul om era o fiinţă cu două feţe şi două înfăţişări, pe care Dumnezeu le-a despărţit ulterior. Dar omul a fost creat ca pereche de oameni.

Nu găsim aici cum Dumnezeu a făcut pe oameni. Capitolul 2 dă detalii în privinţa aceasta: bărbatul a fost alcătuit din ţărâna pământului, şi femeia a fost făcută din coasta bărbatului. Aici se numeşte numai faptul în sine: istoria omenirii a început cu o pereche de oameni. Amintirea acestui fapt este necesară aici ca introducere la versetul 28, unde se vorbeşte de reproducerea omului. Pe de altă parte trebuie să ţinem seama ce fel de cuvinte se folosesc aici pentru bărbat şi femeie. Nu sunt cuvintele obişnuite, pe care le găsim în capitolul 2 versetul 23, şi care au mai mult a face cu legătura căsniciei, ci sunt două cuvinte, care redau numai genul: masculin şi feminin. Deci aici nu este vorba atât de mult de faptul că bărbatul şi femeia aparţin unul altuia, deoarece ei constituie o pereche (Geneza 2,23.24), ci de faptul că bărbatul şi femeia se deosebesc unul de altul, deoarece ei sunt de genuri diferite. Compară antiteza din Levitic 15,33; Numeri 5,3; Deuteronom 4,16. Că aici este clar vorba de diferenţa în ceea ce priveşte genul, se poate vedea din Levitic 18,22; 20,13; Numeri 31,17 şi versetele următoare, Judecători 21,11 şi versetele următoare; Ieremia 30,6. Noi am putea traduce: „un mascul şi o femelă”. Este deci vorba de faptul că sunt două feluri de oameni, şi anume bărbaţi şi femei. La plante şi la animale se adaugă: „după soiul lor”, aceasta înseamnă „după genul lor”, căci sunt multe specii de plante şi animale, care sunt clar delimitate unele de altele şi nu se pot amesteca. Dar între oameni este o singură diferenţă esenţială, aceea a sexului (care de fapt există şi la plante şi la animale), şi aceasta nu ca să despartă două grupe între ele, ci tocmai pentru a facilita amestecul şi procrearea.

La aceasta se alătură versetul 28. Dumnezeu binecuvântează pe om tocmai în diferenţa sa sexuală, şi prin aceasta face prima pereche de oameni o pereche de soţi, pe care i-a dotat cu putere să împlinească porunca care urmează apoi: să fie roditori şi să se înmulţească. Aceasta nu este o chestiune care stă la buna dispoziţie a omului, ci este o misiune, căci pământul trebuie umplut cu urmaşi – dar totodată este o binecuvântare, pe care Dumnezeu o dăruie omului. De aceea să primeşti copii în ciuda căderii în păcat şi a trudei, pe care o aduce cu sine (Geneza 3,16), este totuşi o binecuvântare (Geneza 4,1). Spre deosebire de animalele din apă (versetul 22), această misiune este adresată direct omului, chiar cu repetarea Numelui lui Dumnezeu. Acolo nu se spune: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi a zis”, ci „Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis”. În afară de aceasta, misiunea este identică, ambii să fie roditori şi ambii să se înmulţească, însă animalele de apă trebuiau să umple mările şi oamenii pământul (compară cu Faptele Apostolilor 17,26). Dar fireşte numai omului i se spune suplimentar ca el să supună pământul şi să stăpânească peste toate animalele, chiar şi peste peştii care umplu mările. „Supunerea” pământului este o expresie puternică, care de fapt vrea să spună: a aduce sub sine, a călca în picioare, a pune piciorul de domnitor pe el. Prin aceasta omul are dreptul necondiţionat asupra pământului, atât pentru a-i strânge roadele şi a-l muncii, cât şi a scoate din el comorile şi să-i schimbe înfăţişarea. Dar şi acest privilegiu este totodată o responsabilitate, căci omul trebuie să exercite această autoritate asupra pământului ca model (locţiitor) al lui Dumnezeu şi drept urmare spre slava lui Dumnezeu.

Să observăm că aceste misiuni au fost date înainte de căderea în păcat. Chiar dacă omul nu ar fi căzut în păcat, el ar fi avut misiunea să primească copii şi începând din grădina Eden să umple pământul şi să-l supună. Prin aceasta este înlăturată înţelegerea greşită, că omul ar fi putut să aibă un loc numai în grădina Eden şi el nu putea s-o părăsească. Dar faptul că el nu a părăsit-o şi încă nu primise copii, dovedeşte cât de curând a căzut în păcat. Şi după căderea lui el a păstrat misiunea, dar elementul bogat în binecuvântare din ea este redus la minimum. Aşa cum de aci înainte sarcina femeii era legată cu suferinţe, tot aşa omul trebuia să prelucreze un pământ blestemat şi în sudoarea feţei să-şi mănânce hrana.

Acum Dumnezeu se face cunoscut ca Acela care dă hrană tuturor celor care au viaţă (Psalm 136,25); Cel care dă hrană vitelor şi puilor corbului când strigă (Psalm 147,9). Păsările cerului nu seamănă, nu culeg şi nici nu strâng în hambar şi totuşi Tatăl ceresc le hrăneşte (Matei 6,26). Compară cu Psalmul 104,14-15. Dumnezeu vorbeşte în continuare primei perechi de oameni şi Se leagă de ce a spus mai înainte: omul trebuie să stăpânească peste tot pământul, şi aceasta include (urmează acum), că el are voie să mănânce din tot ce este pe toată faţa pământului şi are în el rod cu sămânţă. Dumnezeu spune: „Iată că v-am dat”. Pentru aceasta Dumnezeu a pregătit plantele în versetul 11 şi 12; ele au fost acolo deja împărţite după importanţa pe care ele trebuiau s-o aibă pentru om. Dumnezeu a dat omului ca hrană tot ce dădea sămânţă (plante cu sămânţă şi tot aşa roada pomilor), căci numai omul strânge sămânţă conştient, o împrăştie, o cultivă şi o recoltează, ca iarăşi să-şi pregătească hrană nouă. Dar animalele nu seamănă şi nu recoltează (am citat deja), aşa că, în ceea ce le priveşte, se vorbeşte numai de „toată iarba verde” (versetul 30): iarbă, frunze, verdeţuri, etc. În aceasta se include şi un înţeles spiritual. Hrana animalelor vorbea despre viaţă, dar hrana omului vorbea despre viaţă şi înmulţire (sămânţă), ca indiciu la rămânerea sa veşnică pe pământ, dacă el nu ar fi păcătuit. De aceea este aşa de remarcabil, că după căderea în păcat omului i se vorbeşte într-adevăr de iarba verde (Geneza 3,18; 9,3), dar nu se mai vorbeşte de sămânţă!

Enumerarea animalelor în versetul 30 este incompletă, căci peşti nu sunt luaţi în considerare. „Vieţuitoare” poate cuprinde şi animalele (vezi la versetul 28). Interesant este adăugarea făcută la „tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ”, şi anume: „care au în ele o suflare de viaţă”. Se confirmă ce am văzut la versetul 20 şi 21, că noţiunea „suflet” poate însemna atât fiinţa întreagă (om sau animal), ca în acest verset, precum şi o referire la ceva care este în om sau în animal: viaţa naturală. Acest principiu al vieţii este numit şi „suflare de duh de viaţă” (Geneza 7,22).

Desigur, totdeauna a excitat atenţia faptul că în acest verset nu se vorbeşte de hrănirea cu carne, nici cu privire la om şi nici măcar cu privire la animale. S-a afirmat într-adevăr că tăcerea cu privire la carne nu înseamnă că omului i-a fost interzis să mănânce carne, sau că nu pot exista animale care se hrănesc cu carne. Dar din Scriptură rezultă că aici acesta este cu adevărat înţelesul. În ceea ce-l priveşte pe om, atât până la potop cât şi în timpul potopului el nu avea voie să mănânce altă mâncare decât numai hrană vegetală (vezi Geneza 6,21). Abia după potop Dumnezeu dă omului ca hrană alături de iarba verde şi carnea animalelor (Geneza 9,3). Din context rezultă că este vorba de o rânduială nouă, care extinde pe cea veche. Prin hrănirea cu carne omul trebuia de acum încolo să înţeleagă, că el putea să existe numai pe baza morţii altuia, aşa cum era deja anticipat în jertfa adusă de Noe (Geneza 9,20.21). Aceasta nu vrea să spună că înainte de potop nu au fost omorâte animale (Geneza 3,21; 4,4); dar acestea erau animale de jertfă, care aveau caracterul unei jertfe de ardere de tot, care a fost jertfită în totul lui Dumnezeu (compară cu Levitic 1,9; 7,8). În ceea ce priveşte hrănirea animalelor cu carne, nu este nici un motiv să se presupună că înainte de căderea în păcat animalele au mâncat carne. Prorociile ne învaţă tocmai că atunci când urmările căderii în păcat vor fi îndepărtate de pe pământ, toate animalele vor mânca iarăşi iarbă (Isaia 11,6-8; 65,25; Osea 2,18): nu se vor mai sfâşia reciproc, leul va mânca paie ca boul. Aceasta nu este o vorbire simbolică, aşa cum nu sunt nici celelalte prorocii.

Ca replică la această expunere de idei se aduce printre altele, dacă versetul 29 ar conţine o interdicţie dată omului de a mânca carne – ceea ce de fapt este exprimat exagerat, căci moartea nu era încă pe pământ, aşa că gândul de a mânca carne nici nu putea să existe – atunci stăpânirea peste animale (versetul 28) nu ar avea nici un sens. Dar această stăpânire de către om nu înseamnă că el avea dreptul să mănânce pe supuşii lui! Înseamnă că el prin aptitudinile lui spirituale era superior animalelor, aşa că ele nu se puteau ridica împotriva lui; el putea să le supună şi să le folosească pentru munca lui. O altă replică, care a fost adusă, este, că ar fi fost un atac biologic uriaş (ca să nu spunem o minune), dacă un consumator de carne ar deveni consumator de verdeţuri, sau invers. Dar în acest caz se uită că, căderea în păcat a avut efectiv urmări catastrofale, pe care noi nu le putem vedea pe toate. Noi nu ne putem face nici o imagine cu privire la lumea dinainte de căderea în păcat, şi tot aşa despre lumea din Împărăţia viitoare, când creaţia va fi eliberată de robia vremelniciei (Romani 8,19-23). De fapt această trecere de la consumul de carne la consumul de vegetale probabil nici nu este aşa de mare cum noi gândim. Experimente în care animalelor răpitoare li s-a dat să se hrănească cu plante au adus rezultate remarcabile.

Aşa cum a fost în ziua a treia, tot aşa are loc şi acum a doua oară (şi în total de şapte ori): „Şi aşa a fost” (este socotit şi versetul 3). În afară de versetul 7, această expresie urmează totdeauna după cuvântul lui Dumnezeu de a face ceva (nu de a crea, căci ea lipseşte în versetele 20,21,26,27). Şi aici în versetul 30 urmează după un cuvânt al lui Dumnezeu, dar de data aceasta după un cuvânt care împarte hrană omului şi animalelor. Aceasta dovedeşte însemnătatea mare a acestui cuvânt, deoarece în această exprimare el se aşează într-o linie cu cuvintele în care Dumnezeu pregăteşte cerul şi pământul (versetele 3,7,9,11,15,24). În final ziua a şasea se termină cu un cuvânt cunoscut, dar acum el este extins; după de şase ori „Dumnezeu a văzut că erau bune” (versetele 4,10,12,18,21,25), urmează acum nu special pentru om, că el a fost făcut bun (ca şi cum el ar sta pe aceeaşi linie cu celelalte lucrări ale creaţiei), ci: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune”. După ce Dumnezeu a constat despre fiecare lucrare a creaţiei în parte că era bună (în afară de ziua a doua şi cu privire la om), El a privit totul în toată dimensiunea lui. Întregul este mai mult decât suma lucrurilor; întregul lasă să se vadă armonia măreaţă în care stau lucrările creaţiei una faţă de cealaltă, acum când toate împreună sunt gata. Dacă fiecare parte în parte era „bună”, suma lor este „foarte bună”. Cuvântul „iată” scoate aceasta în mod deosebit în evidenţă: este ca şi cum s-ar exprima ceva despre bucuria pe care Domnul o avea cu privire la toate lucrările Sale, după ce ele au fost gata (Psalm 104,31).

Prin aceasta s-a încheiat istoria propriu-zisă a creaţiei, căci Dumnezeu a creat pământul şi cerul în şase zile (Exod 20,11; 31,17). Acesta este probabil motivul pentru care numai aici se foloseşte articolul hotărât: ziua a şasea, şi anume ziua care încheie această perioadă. Cu totul despărţit urmează ziua a şaptea, în care Dumnezeu Se odihneşte de tot ce a făcut. Primele trei versete din capitolul 2 aparţin capitolului 1, şi de aceea ele sunt tratate aici.

Creatie :ziua 5

2 Ian

Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a cincea

„Dumnezeu a zis: ‚Să mişune apele de vieţuitoare[1] şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului.’ Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiurile lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune. Dumnezeu le-a binecuvântat, şi a zis: ‚Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ.’ Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a cincea.” (Geneza 1,20-23).

O nouă seară şi o nouă dimineaţă, o zi nouă! O zi foarte deosebită, căci acum toată scena lumii este pregătită să primească pe primii ei locuitori însufleţiţi. Apele (marea) sunt prezente, spaţiul aerian este prezent, pământul – care să dea hrană – este prezent, luminătorii cereşti – care sunt de nelipsit pentru creşterea plantelor – sunt prezenţi şi încălzesc pământul şi îl luminează pentru locuitorii care vor veni şi care au ochi.

Mai întâi sunt la rând să apară vieţuitoarele dw2in apă şi păsările, înainte de apariţia locuitorilor pământului, şi aceasta din două motive. În primul rând deoarece ele sunt cele mai îndepărtate de oameni; în cele şase zile toate lucrează succesiv având în vedere omul, aşa că mai întâi sunt create animalele care îi sunt omului cel mai puţin familiarizate. Locuinţa omului este pământul (Psalm 115,16); apa şi aerul sunt pentru el ţinuturi de locuit străine (apa cel mai mult, de aceea este numită mai întâi).

În al doilea rând, prin această succesiune – mai întâi vieţuitoarele din apă şi cele din aer şi apoi animalele terestre – se păstrează paralela la ziua a doua şi a treia. Dumnezeu pregăteşte mai întâi întinderea şi apele dedesubtul şi deasupra întinderii, şi abia apoi în ziua a treia uscatul. De aceea sunt creaţi mai întâi locuitorii din apă şi din aer, după aceea cei de pe uscat.

Dumnezeu începe cu porunca generală: să mişune apele de vieţuitoare, fără să fie date alte detalii. Aceste detalii sunt date abia la executarea lucrării în versetul 21. Tot aşa am văzut şi la luminătorii cereşti (compară versetul 14 cu versetul 16). Ca şi la luminători, şi la locuitorii apelor se face o categorisire în mari şi mici. Felul porunci este aici cu totul altfel decât în versetul 11. Acolo citim că pământul să dea verdeaţă (din el însuşi). Şi aici în versetul 20 avem un joc de cuvinte asemănător; dar aici nu se spune ca apele să dea viaţă. Ele trebuie să mişune de vieţuitoare, pe care Dumnezeu Însuşi le creează în ele. Plantele sunt organisme vii, dar nu sunt fiinţe cu suflet. Ele sunt mai puternic legate cu pământul. Dar apariţia fiinţelor vii („suflet viu”, vezi adnotarea în traducerea franceză JND) necesită o creaţie deosebită, căci prin aceasta are loc apariţia unei specii de viaţă cu totul nouă. De aceea în versetul 21 întâlnim pentru a doua oară în acest capitol expresia „a crea”. Şi de aceea aici în continuarea poruncii lui Dumnezeu lipsesc cuvintele „Şi aşa a fost”. Deci versetele 20 şi 21 cu certitudine nu vor să spună că apele au dat la iveală sufletele vii, aşa cum scrie, printre alţii, Calvin, şi aşa cum dă de înţeles şi Septuaginta şi Vulgata. Pentru specia păsărilor este oricum foarte clar, că ele nu puteau rezulta din apă, căci despre ele citim în Geneza 2,19 că ele au fost făcute din pământ.

Expresia „suflet viu” este un nume colectiv pentru fiinţele vii, deci pentru organismele vii care posedă conştiinţă şi simţăminte. Acesta este conţinutul noţiunii „suflet” (nefeş): sediul vieţii naturale, al sentimentelor, al personalităţii. Ca atare ea poate fi folosită ca ceva pe care îl posedă omul şi animalele: omul are suflet, aceasta înseamnă viaţa lui naturală (compară cu versetul 30) cu necesităţile ei (cum ar fi foamea şi setea). De aceea nefeş înseamnă şi „suflare” (Iov 41,21), şi de aceea sângele (care diferenţiază animalele de plante) este numit reşedinţa sufletului (Geneza 9,4.5; Levitic 17,11; Deuteronom 12,23). Toate acestea sunt diferenţe importante faţă de plante. Când cineva moare, el expiră sufletul său (Ieremia 15,9; compară cu Plângerile lui Ieremia 2,12; Psalm 141,8; Isaia 53,12; Geneza 35,18, şi alte locuri). Sufletul este şi sediul sentimentelor, cum ar fi dragostea (Geneza 34,3), dorinţa (Psalm 42,2), bucuria (Psalm 86,4), pofta după carne (Deuteronom 12,20.21), după răzbunare (Psalm 41,2), după autoritate (Proverbe 13,2) şi tristeţe (Iov 19,2). Totodată sufletul este sediul personalităţii, şi de aceea deseori se spune: „Omul este un suflet viu” (compară cu Geneza 2,7), aşa cum se spune şi aici despre animale, că ele sunt suflete vii. Deci prin expresia „orice suflet” se înţelege „tot ce trăieşte” (Iosua 10,28-37), şi expresia „un suflet” înseamnă deseori „cineva” (Levitic 4,2), şi „sufletul meu spune” înseamnă „eu spun” (vezi Psalm 3,3; 7,2; 11,1 şi alte locuri). Şi despre Dumnezeu se spune că El are un suflet (Judecători 10,16; Levitic 26,11). Trebuie deci să vedem că atât omul cât şi animalele au suflet, ambele au conştiinţă şi sentimente. Dar este o diferenţă mare. Animalul a devenit un suflet viu prin autoritatea lui Dumnezeu, dar omul a devenit un suflet viu prin aceea că Dumnezeu i-a insuflat suflarea de viaţă în nas. De aceea sufletul omului este nemuritor (compară Matei 10,28; Apocalipsa 6,9) iar al animalului nu este nemuritor.

Animalele sunt nu numai „suflete vii”, ci ele sunt „vieţuitoare (de suflete vii)”. Ele nu sunt rigide şi imobile cum sunt plantele (care posedă o viaţă statică, pasivă), ci ele au o viaţă dinamică, activă, care se manifestă prin aceea că ele mişună şi se emoţionează. Compară Geneza 7,21; 8,17; 9,7; Exod 1,7; 8,3; Levitic 11,10.29.41-46; Ezechiel 47,9. Deci cuvântul ebraic include gândul de mişcare şi de asemenea şi de cantitate; cuvântul din limba noastră „mişună” redă foarte bine această idee.

A doua poruncă a lui Dumnezeu este, ca păsările să zboare deasupra pământului pe întinderea cerului. Aşa cum Dumnezeu rânduieşte animalelor de apă locul lor în ape şi spune ca ele „să mişune”, tot aşa acum Dumnezeu rânduieşte animalelor înaripate (nu numai păsărilor) locul dintre pământ şi graniţele întinderii (spaţiul aerian) şi le dă capacitatea de a zbura (aceasta pare să exprime aici forma deosebită a verbului). Deci în acest verset alături de apă este amintit şi pământul şi cerul, cele două spaţii mari din ziua a doua şi a treia. Limba ebraică nu are un cuvânt pentru spaţiul aerian şi de aceea trebuie să numească cele două graniţe ale ţinutului de viaţă al zburătoarelor. Ele zboară deasupra pământului (deci nu sunt locuitori adevăraţi ai pământului, ca aceia din ziua a şasea) şi pe întinderea cerului, aceasta înseamnă că întinderea (văzută de oameni ca o cupolă deasupra pământului) este limita domeniului lor de viaţă.

Aşa cum s-a spus deja, prin cuvântul „pasăre înaripată” nu trebuie să ne gândim numai la păsări. De fapt „înaripat” este un joc de cuvinte („ce are aripi să zboare”) ca şi în „ceea ce încolţeşte să încolţească” şi „să mişune apele de vieţuitoare”. Aici trebuie să ne gândim la toate animalele care pot zbura, deci şi la insecte. Aceasta este confirmat de expresia „pasăre înaripată” în versetul 21 (şi în Psalm 78,27), aceasta înseamnă animale care pot zbura şi pe lângă aceasta au aripi. Că acestor zburătoare le aparţin şi insectele, ne învaţă Levitic 11,20 şi Deuteronom 14,19, unde este vorba de „târâtoare care zboară şi umblă pe patru picioare”. Aici este vorba în primul rând de lăcuste, care par să se deplaseze pe cele patru picioare din urmă ale lor, din totalul de şase. Şi liliecii aparţin zburătoarelor înaripate (Levitic 11,19). Ne putem gândi chiar la reptilele zburătoare din „antichitate”, care au murit apoi prin potop.

Un indiciu la aceste reptile din antichitate putem căuta şi în descrierea animalelor din ape din versetul 21, care încep cu „marii monştri marini” (tanninim). Un tannin este deci un animal uriaş, care trăieşte în fluvii sau în mare (compară cu Psalm 148,7). Ne putem gândi la balene, la rechini şi alte animale asemănătoare, dar nu numai la acestea. În Exod 7,9.10.12 cuvântul tannin trebuie tradus prin şarpe, aşa cum rezultă din sinonimul din versetul 15şi din capitolul 4,3; tot aşa şi în Psalmul 91,13, în timp ce în Deuteronom 32,33 este vorba de venin de şarpe. În Ieremia 51,34 s-a tradus prin „balaur”, şi tot aşa şi în Iov 7,12. Foarte interesant este că cuvântul este frecvent legat de balaurii de mare, aşa cum face Rahab în Isaia 51,9 (compară cu Iov 9,13; 26,12; Psalm 89,10) şi leviatan în Psalmul 74,13.14 şi Isaia 27,1 (compară cu Iov3,8; Psalm 104,26; în Iov 40,20 este probabil vorba de crocodil). Rahab este uneori denumirea pentru Egipt (Psalm 87,4; Isaia 30,7; 51,9), care din cauza fluviilor lui este numit tannin (Ezechiel 29,3; 32,2). Aceşti monştri marini pot fi personificarea apelor neliniştite, învolburate, însă unii au făcut presupunerea interesantă, că sunt amintiri (aşa cum este cazul în legendele multor popoare; să ne gândim numai la istorisirile despre zmei) de reptilele uriaşe, pe care omul le-a văzut până la potop (şi mai târziu?) pe pământ. Am spus deja, că sunt multe care fac să se presupună că aşa a fost.

Alături de monştri marini versetul 21 vorbeşte şi de animalele de apă mici, care „mişună” (compară cu Levitic 11,46). Acesta este un verb general de mişcare care se referă aici la a înota, a pluti sau a se deplasa prin apă (compară cu Psalmul 69,34; 104,25). Această grupă cuprinde înainte de toate peştii (compară versetele 26 şi 28) şi cele mai multe animale nevertebrate. Cuvântul „mişună” este folosit de cele mai multe ori pentru animale terestre (vezi versetul 24) şi atunci este folosit în sensul de „a se târî”. Expresiei „după soiul lor” aşa cum am mai spus, vreau să-i dedic un studiu separat. Versetul se termină cu obişnuitul: „Dumnezeu a văzut că erau bune.”

Urmează apoi versetul22 cu binecuvântarea lui Dumnezeu, de a fi roditori şi a se înmulţi. Deci binecuvântarea Lui include aici, că El, în timp ce dă această poruncă, dăruieşte animalelor puterea şi aptitudinea de a corespunde acestei porunci. La plante nu găsim această binecuvântare, deoarece este pământul cel care dă la iveală plantele, şi deoarece plantele se comportă inconştient, pasiv. Dar la animale pentru înmulţire este necesară în general legătura dintre un mascul şi o femelă de aceeaşi specie. Şi oamenilor le dă Dumnezeu această poruncă, dar El Se adresează direct omului: „Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis.” Aici este mai puţin direct: „Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis.” Prin aceasta animalele de apă sunt oarecum adresate direct, căci Dumnezeu le porunceşte de trei ori, dar El nu le numeşte cu numele. Păsările sunt numite, dar Dumnezeu nu le vorbeşte lor, ci despre ele, şi porunca dată lor este în limba ebraică mai puţin plină de putere. Toate acestea pun în lumină diferenţa faţă de om. Căci chiar dacă înmulţirea la animale este activă şi conştientă, ea are loc totuşi instinctiv şi nu cu pricepere. Numai omul poate să audă cu adevărat o poruncă a lui Dumnezeu, o poate înţelege şi împlini conştient.

Porunca adresată animalelor de apă este întreită. Să fi roditor înseamnă să dai roadă (compară versetele 11,12), deci să aduci urmaşi în lume. Să te înmulţeşti înseamnă să aduci des şi mulţi urmaşi în lume şi să porţi grijă ca numai puţini să se piardă. În cele din urmă animalele de apă trebuie să se extindă, aşa că apele şi marea vor fi umplute de ele. Despre păsări se spune, ca ele să se înmulţească pe pământ. Cu toate că animalele înaripate se mişcă în atmosferă, ele se înmulţesc pe pământ. Acolo păsările îşi fac cuiburile, îşi depun ouăle şi le clocesc. Acolo se înmulţesc şi liliecii şi insectele.

[1] Propriu-zis: „suflet viu“ (la singular), vezi traducerea în limba franceză JND.

Creatia:ziua 4

2 Ian

Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a patra

„Dumnezeu a zis: ‚Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremile, zilele şi anii, şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.’ Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea, şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra.” (Geneza 1,14-19)

După o nouă seară şi dimineaţă urmează o nouă zi şi totodată un ciclu nou de trei zile, care este foarte asemănător cu primul. Fiecare ciclu constă din trei elemente: (1) lumină, (2) apă (şi cer), şi (3) pământ. În prima zi lumina, în ziua a patra purtătorii de lumină. În ziua a doua despărţirea apelor cu cerul între ele, în ziua a cincea animalele, care trăiesc în apă şi în întindere. În ziua a treia uscatul (pământul), în ziua a şasea animalele şi omul, care vin din pământ şi trăiesc pe el. În afară de aceasta ziua a patra stă în legătură nu numai cu ziua întâi, ci şi cu ziua a doua: purtătorii de lumină sunt aşezaţi în întinderea cerului. „Prin Duhul Său sunt împodobite cerurile” (Iov 26,13). Aceste trei zile (ziua întâi, a doua şi a patra) încep toate cu: „Să fie”. Toate trei poartă amprenta numărului cinci: în prim azi de cinci ori lumina, în ziua a doua de cinci ori întindere, în ziua a patra de cinci ori purtători de lumină (luminători) şi de cinci ori zi. Numai în aceste trei zile este vorba de „despărţire între”, şi anume de asemenea în total de cinci ori. Numai în aceste zile Dumnezeu vorbeşte numai o singură dată, şi în aceste zile nu este vorba de organisme vii. Să se observe de asemenea că 1+2+4=7, şi 3+5+6=14. Această desăvârşire ia naştere numai dacă noi ordonăm zilele în felul acesta.

Dacă ziua a patra este legată în felul acesta cu ziua întâi şi a doua, ne-am putea întreba, de ce această zi nu a urmat imediat după ziua a doua, şi aceasta cu atât mai mult cu cât pentru creşterea plantelor era necesară lumina soarelui. Dar această ultimă afirmaţie nu este reală. Plantele aveau lumina primei zile şi în afară de aceasta au fost separate de ziua a patra numai printr-o noapte. De altfel între funcţiile luminătorilor cereşti nu este nicidecum numită funcţia pentru creşterea plantelor. Mai mult chiar: mai întâi trebuiau pregătite spaţiile de viaţă mari: cerul, marea şi pământul, înainte de a apărea locuitorii lor. Corpurile cereşti sunt „locuitorii” spaţiului ceresc. Într-adevăr ele trebuiau create de la început (versetul 16 spune „Dumnezeu a făcut”, nu „a creat”; compară şi cu ordinea din Psalmul 33,6-9), însă ele sunt ultimele părţi ale lumii materiale, care sunt pregătite pentru om (probabil asemănător cu astăzi, când se observă stele care deodată luminează şi apoi se sting), scurt înainte de a apărea creaturi care pot vedea lumina. Acest fapt arată, cât de incorectă este ideea că noi trebuie să aducem corpurilor cereşti o veneraţie deosebită, sau că noi avem voie să le-o aducem, aşa cum fac păgânii (vezi Deuteronom 4,19; 17,3). Dimpotrivă, ele sunt numai creaturi ale lui Dumnezeu, ultimele din lumea materială, care au fost pregătite. Ce-i drept, ele „stăpânesc” peste zi şi peste noapte (versetele 16 şi 18), dar ele sunt numai „domnitori prin harul lui Dumnezeu”, aşa de neînsemnate în comparaţie cu Creatorul lor, că numele lor (soare, lună) nici nu sunt numite aici. Toată stăpânirea lor au primit-o de la Dumnezeu; niciunde funcţia a ceea ce a fost creat nu este aşa de detaliat parafrazată ca aici: de unsprezece ori este numită prepoziţia le- („să”, „ca să”). Nici nu sunt „luminători” în sine însuşi; aici găsim un alt cuvânt decât în versetele 3-5, care înseamnă „loc” sau „purtător de lumină”. Cuvântul se foloseşte în afară de luminătorii cereşti (Psalm 74,16; Ezechiel 32,8) şi pentru luminătorii din Cortul întâlnirii (Exod 25,6; 27,20 şi aşa mai departe) şi în sens mai larg pentru lumina dinaintea feţei lui Dumnezeu (Psalm 90,8) şi pentru lumina (sau strălucirea) ochiului (Proverbe 15,30).

Cât de mult sunt luminătorii cereşti supuşi lui Dumnezeu, spune Dumnezeu Însuşi în Isaia 40,26: „Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.” Cât de nebunesc este să te închini creaturi! Oştirea cerului însuşi se închină lui Dumnezeu (Neemia 9,6). Ea nu vrea onoare pentru sine însuşi, ci mărturiseşte despre mărimea Creatorului (Psalm 19,1-6) şi despre credincioşia Lui (Psalm 89,36.37). Ea face numai ce-i porunceşte Dumnezeu (Isaia 45,12). S-ar putea probabil să pară prostesc şi limitat că aici se spune că luminătorii cereşti au fost aşezaţi în întinderea cerului, dar în realitate cel care se împiedică de aceasta este prost şi limitat. În primul rând aici totul este văzut din perspectiva observatorului terestru şi apoi, luminătorii cereşti stau realmente pe firmament. Dar mai este un alt motiv mult mai important: în Geneza 1 totul este creat pentru om; luminătorii cereşti ar putea să aibă tot felul de funcţii (de exemplu pentru creşterea plantelor), dar Geneza 1 numeşte exclusiv pe acelea care au importanţă directă pentru om. Deci toate aceste funcţii ele le exercită exclusiv în atmosferă (acestea sunt „legile cerului”; compară cu Iov 38,33); în afara acestora nu este zi şi noapte, anotimpuri şi ani, aşa cum le cunoaştem noi. Luminătorii cereşti pot să împrăştie lumina lor în lung şi în lat, ei au fost făcuţi să lumineze pe pământ (versetele 15 şi 17).

Această luminare este misiunea lor generală. Stelele au o contribuţie mult mai neînsemnată în privinţa aceasta; de aceea ele sunt numite numai sumar la sfârşitul versetului 16. Privite de pe pământ, în raport cu soarele şi luna ele sunt numai luminătorii mici; dacă ele „stăpânesc”, atunci o fac numai în legătură cu luna (Psalm 136,9). Soarele şi luna sunt cei doi mari luminători (versetul 16; Psalm 136,7), dar şi între ele este o graduare: dintre aceşti doi luminători mari, soarele este luminătorul cel mai mare şi luna este luminătorul cel mai mic.

Ele au trei misiuni: „Să fie nişte luminători … care să … , ca să …” (versetele 14 şi 15). A treia misiune (să lumineze pământul) este misiunea lor generală. Prima misiune face clar diferenţa între ei: trebuie să fie o despărţire între zi şi noapte, şi aceasta se realizează prin aceea că soarele stăpâneşte ziua (sau: peste zi) şi luna stăpâneşte peste noapte (sau: noaptea). Misiunea a doua cuprinde misiunile deosebite, pe care ei o împlinesc împreună; acestea sunt iarăşi trei, indicate prin cuvântul „ca”. Ultima („zilele şi anii”) este cea mai simplă: prin alternarea zilei cu noaptea ia naştere o socotire a timpului, o succesiune de zile, care se înşiruie una după alta alcătuind un an (vezi cu privire la legătura dintre zile şi ani Geneza 25,7; 47,8.9.28; Psalm 90,10). Ambele sunt deci unităţi de timp, înainte de toate pentru durata vieţii omului (Deuteronom 32,7; Iov 36,11; Psalm 61,6; 77,5; Proverbe 3,2; 8,11; Maleahi 2,4, etc.). „(Anumite) timpuri” sunt perioade de ani care se repetă regulat: pentru păsările migratoare (Ieremia 8,7), pentru recoltă (Osea 2,9), pentru sărbătorile anuale (Exod 13,10; 23,15; 34,18; Levitic 23,2.4; Numeri 9,2.3.7.13), uneori pentru un an întreg (Deuteronom 31,10; Daniel 12,7). Ele cuprind sărbătorile, lunile noi şi sabatele (Osea 2,11). Pentru „luni” vezi şi Psalm 104,19. În afară de aceasta luminătorii cereşti slujesc şi ca „semne”; acestea sunt „semnele cerului”, care deseori îngrozesc pe oameni (Psalm 65,8; Ieremia 10,2), semne referitoare la vreme (Matei 16,1-4). Dar ele sunt şi semne ale mărimii lui Dumnezeu ca Creator (Psalm 19,1-6; Romani 1,20), al făgăduinţelor Sale (Geneza 15,5; Psalm 89,36.37), al adevărului Său (2 Împăraţi 20,8.9) şi mai ales al judecăţilor Sale (Ioel 2,30-31; Matei 24,3.29.30; Luca 21,11.25).

Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători (compară cu Psalm 136,7); pentru a doua oară este vorba de faptul că El „a făcut” (compară versetele 7.25.26.31). Mereu am atras atenţia asupra faptului că acest „a face” lasă să se presupună, că luminătorii cereşti au fost deja mai înainte creaţi (şi anume în versetul 1), însă abia aici ei sunt puşi în funcţiile lor pentru pământ. Pe lângă aceasta aici totdeauna stă că luminătorii au fost făcuţi pentru ceva: „Să fie … ca să …”, „Dumnezeu a făcut … ca să”, „Dumnezeu i-a aşezat … ca să …”. Frumos este că după ce se spune „Dumnezeu a făcut” în versetul 17 se spune că „Dumnezeu i-a aşezat”, aşa cum în Geneza 18,8 se spune textual despre Avraam: „viţelul pe care-l gătise, l-a pus înaintea lor”. După ce Dumnezeu a pregătit luminătorii cereşti pentru misiunile lor, el i-a aşezat pe fiecare în parte la locul lui şi pe orbita lui proprie în spaţiul ceresc. După aceea versetele 17 şi 18 repetă încă o dată misiunile luminătorilor cereşti, ca să arate că totul era exact aşa cum Dumnezeu le-a făcut. Aceste misiuni sunt repetate în ordine inversă: finalul versetul 17 coincide cu versetul 15; după aceea urmează stăpânirea peste zi şi peste noapte, ceea ce face trimitere la cronologia din versetul 14b; şi în final „despărţirea”, în versetul 14 între zi şi noapte, şi aici între lumină şi întuneric. Interesant este concordanţa cu versetele 4 şi 5. Acolo Dumnezeu Însuşi a despărţit, dar acum luminătorii cereşti preiau această misiune. Seara, care urmează după această a patra zi, este pentru prima dată pricinuită de apusul soarelui.

Creatia :ziua 3

2 Ian

Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a treia

«Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele[1] care sunt dedesubtul cerului, şi să se arate uscatul!” Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Apoi Dumnezeu a zis: ‚Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.’ Şi aşa a fost. Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei, şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o seară, şi apoi o dimineaţă: aceasta a fost ziua a treia.» (Geneza 1,9-13)

O nouă seară şi o nouă dimineaţă conduc la ziua a treia, în care Dumnezeu Îşi continuă lucrarea cu apele. Şi acum are loc o separare: aşa cum în ziua anterioară a fost o separare între ape şi ape, aşa are loc acum o separare între mări şi pământ. Aşa cum acolo a fost vorba de întindere, aşa este aici vorba despre uscat; acolo „cerul”, aici „pământul”, ambele într-un înţeles mai restrâns decât în versetul 1, aşa cum s-a spus. Dumnezeu vorbeşte din nou, dar acum este o altă poruncă decât cea din zilele anterioare (deci nu: „să fie uscat” sau ceva asemănător); în afară de aceasta este o poruncă ciudată, căci numai aici se foloseşte forma pasiv, textual: „Apele dedesubtul cerului să fie adunate într-un loc, şi uscatul să devină vizibil”. Şi nu: Dumnezeu a adunat, ci: a fost aşa. Se pare că aici Dumnezeu dă o poruncă anumitor puteri, ca să adune apele, şi anume, apele care sunt dedesubtul întinderii, deci apele care în ziua a doua au rămas pe pământ. „Puterile”, cărora Dumnezeu le porunceşte aici, trebuie să pună în mişcare apele spre „un loc”. Cine sunt aceste puteri şi care este acest un loc?

Că apele sunt adunate într-un loc, desigur nu înseamnă că ele curg într-un bazin; pluralul „mări” (versetul 10) arată deja clar că acest „un loc” cuprinde multe mări şi oceane diferite. Dar ele constituie efectiv o unitate, căci ele sunt toate legate între ele într-o mulţime de ape, mai mult sau mai puţin ele au toate acelaşi „nivel al mării” şi toate sunt delimitate împreună prin bariere, pe care Dumnezeu li le-a pus. „A tras o boltă pe faţa apelor, ca hotar” (Iov 26,10) şi „A închis marea cu porţi” (Iov 38,8). „El îngrămădeşte apele mării într-un morman, şi pune adâncurile în cămări” (Psalm 33,7). „A pus un hotar mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui” (Proverbe 8,29). El „a pus mării ca hotar nisipul, hotar veşnic, pe care nu trebuie să-l treacă. Şi chiar dacă valurile ei se înfurie, totuşi sunt neputincioase; urlă, dar nu-l trec.” (Ieremia 5,22) Şi cine sunt puterile care au strâns apele? La porunca lui Dumnezeu trebuie ca scoarţa pământului să se fi pus în mişcare. În anumite locuri ea s-a ridicat, şi astfel a ridicat nivelul fundului mării peste nivelul apelor; în alte locuri s-a coborât, şi apele au curs în adâncul care s-a format. S-au format atât munţi cât şi bazine oceanice. Ce forţe uriaşe de presiune şi de frecare trebuie să fi exercitat aceste enorme mişcări de ape asupra pământului! Primele sedimente lipsite de fosile, care acoperă scoarţa pământului, trebuie să fi avut loc în această zi şi să fi alcătuit un teren roditor pentru plantele care urmau să apară foarte curând.

Dumnezeu dă acum din nou nume, şi prin aceasta stabileşte cele trei spaţii mari, care sunt vitale pentru toate organismele vii (care sunt de asemenea subîmpărţite după aceste trei spaţii): „… cerurile şi pământul, mările şi tot ce mişună în ele” (Psalm 69,34; compară cu Apocalipsa 10,6), şi anume păsările cerului, animalele pământului şi peştii mării (compară cu versetele 26.28.30). În Scriptură, lucrările lui Dumnezeu sunt numite totdeauna cu numele lor dumnezeieşti; tot aşa de rar cum este cuvântul „întindere” este în Scriptură şi cuvântul „uscatul”. „Dumnezeul cerurilor, care a făcut marea şi uscatul” (Iona 1,9). Mai departe, cuvântul este folosit în contrast cu marea numai în Iona 1,13; 2,11; (în sens general: Isaia 44,3), şi înainte de toate la trecerea prin Marea Roşie (Exod 14,16.22.29; 15,19; Psalm 66,6; Neemia 9,11) şi prin Iordan (Iosua 4,22); o legătură cu „strângerea apelor” (versetul 10) avem în Exod 4,9; 7,19. Deci după ce în ziua a doua şi a treia au fost terminate cele trei spaţii mari de viaţă, poate aici să urmeze pentru a doua oară: Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.

Pentru prima dată Dumnezeu vorbeşte în aceeaşi zi încă o dată. Lucrarea Sa din această zi nu este încă gata; uscatul s-a arătat, dar el trebuie să facă şi „lucrarea”, pentru care el a fost uscat. Toate din Geneza 1 sunt orientate spre primirea omului. El nu poate trăi în ape, de aceea uscatul trebuia să devină liber; dar nu poate trăi nici pe pământ arid – terenul trebuie să înverzească! „pământul … rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat” (Evrei 6,7). Pentru prima dată Dumnezeu se adresează aici direct unei instanţe, care trebuie să facă lucrarea pe care El o vrea: „Să dea pământul …” Asemănător găsim şi în ziua a cincea („Să mişune apele de vieţuitoare”, cu toate că aceasta este mai redusă) şi a şasea („Să dea pământul”), dar sunt şi diferenţe mari. La executarea poruncii, citim aici: pământul a dat …, dar în ziua următoare Dumnezeu Însuşi continuă lucrarea: Dumnezeu a creat (versetul 21). Şi Dumnezeu a făcut (versetul 25). Pe de o parte se arată deci concordanţa materială reală între organismele vii, şi între pământ şi apă, pe de altă parte. Însă pe de altă parte în felul de vorbire spirituală al Scripturii, plantele nu mai sunt privite ca materie vie, în timp ce animalele ocupă o poziţie mult mai înaltă în creaţia lui Dumnezeu. De aceea nu se spune despre plante, ci despre animale se spune că ele au fost create de Dumnezeu, şi despre plante se spune, că ele sunt date direct din pământ (cu toate că desigur prin puterea lui Dumnezeu), în timp ce animalele au fost făcute direct de Dumnezeu (cu toate că ele au fost făcute în legătură cu pământul şi apa). Diferenţa mare constă în aceea că animalele sunt suflete vii, deci cu conştiinţă şi simţăminte; în legătură cu aceasta stă faptul că plantele nu au sânge (în care este viaţa), ci animalele în general au desigur (compară cu Geneza 9,4; Levitic 17,14; Deuteronom 12,23). O a doua diferenţă mare este aceea, că animalele nu au o legătură fixă cu pământul, în timp ce plantele cu o mare parte a lor (rădăcinile) se afundă în pământ şi de acolo iau materiile minerale ca hrană. (Desigur în această analiză trebuie să nu ţinem seama de animalele şi plantele cele mai inferioare, care au puţină importanţă pentru om şi stau în afara orizontului observatorului normal şi deseori şi a Scripturii.)

Verbul „să dea” (versetul 11) este special rezervat pentru această acţiune deosebită, unică, din ziua a treia; cuvântul nu se mai întâlneşte în Vechiul Testament decât sub o altă formă în Ioel 2,22, şi anume în legătură cu înnoirea creaţiei în Împărăţia păcii. Această scoatere la iveală este realmente unică în felul ei; în mod normal plantele răsar într-adevăr din pământ, dar dintr-o sămânţă care a căzut în pământ. Aici pământul face să răsară plante prin puterea creatoare a lui Dumnezeu Însuşi. În versetul 12 este un alt verb: pământul a dat. Aceasta nu este o chestiune unică, ci una care se continuă (compară cu Isaia 61,11; Hagai 1,11). Căci cu toate că plantele abia începând cu ziua a cincea răsar din sămânţă, aceste seminţe trebuie totdeauna mai întâi să cadă în pământ. „Dacă grăuntele de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12,24). Ce trebuie pământul „să dea la iveală”? În primul rând „cele ieşite din el”! Şi aici este concordanţă cu ziua a cincea: „Să mişune apele de vieţuitoare (care mişună)”. Această înrudire între verb şi substantiv arată legătura specifică între ceea ce dă naştere la ceva şi ce a rezultat. Tot aşa şi în grupele următoare de plante: „iarbă cu sămânţă” şi „pomi roditori, care să facă rod”. Acest gând al concordanţei dintre organism şi sămânţa lui ne va fi de folos când mai târziu vom vorbi despre expresia importantă „după soiul lor”. Sper să dedic un studiu deosebit acestei expresii şi prin aceasta o privire de ansamblu despre conţinutul, caracterul, influenţa şi respingerea teoriei evoluţioniste.

Deci ce grupe de plante sunt numite aici în versetele 11 şi 12? Este clar, că aici nu ne putem aştepta la o împărţire ştiinţifică a regnului vegetal. Marea grupă a plantelor inferioare lipseşte aici pe deplin; sunt numite numai plantele care au importanţă vitală pentru animale şi pentru om, şi ele sunt împărţite după criterii diferite, după importanţa pe care ele o au. Aceasta se poate vedea clar din versetele 29 şi 30: Dumnezeu dă omului verdeţurile care fac sămânţă şi pomii în care sunt roade care fac sămânţă, în timp ce El dă animalelor şi păsărilor iarba verde. Între acestea este o diferenţă remarcabilă. La hrana pentru animale (iarba şi verdeţuri) nu se vorbeşte niciodată despre sămânţă, însă la hrana pentru om se vorbeşte de sămânţă (pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei şi iarbă care face sămânţă). Sămânţa şi rodul vorbesc despre viaţa nouă, despre viaţa de înviere (vezi Isaia 53,10; Psalm 126,5.6; Ioan 12,24; 1 Corinteni 15,35-38); pentru Adam aceasta vorbea despre trăirea veşnică în grădină, dacă ar fi rămas ascultător (compară cu Geneza 2,16.17; 3,22). De aceea este remarcabil că după căderea în păcat nu se mai vorbeşte despre sămânţă (Geneza 3,17-19; 9,3).

Deci prima grupă este „cele ieşite din pământ”. Ce înseamnă aceasta se poate vedea din locuri diferite din Scriptură. Psalmul 23,2 vorbeşte despre „păşuni din cele ieşite din pământ”, şi pe o păşune creşte iarbă verde ( de aceea „păşuni verzi”). Este verdele mâncat de măgarul sălbatic (Iov 6,5) şi de căprioare (Ieremia 14,5), şi care încolţeşte din pământ după ploaie (2 Samuel 23,4). Acest ultim loc arată că înainte de toate este vorba de iarba tânără, verde şi proaspătă (compară şi cu Iov 38,27; Proverbe 27,25). Deci aici nu este cuvântul obişnuit pentru „iarbă” în general, care are mai mult sensul de vremelnicie (Psalm 90,5; 103,15; 129,6; Isaia 40,6). A doua grupă o formează „iarba cu sămânţă” (textual: „iarbă cu sămânţă de semănat”), uneori numită şi iarbă verde (Geneza 1,30; 9,3), iarba câmpului (Geneza 2,5; 3,18), iarba pământului (Exod 10,12.15) sau iarba de pe câmp (Iov 5,25). Pentru a creşte ea este dependentă de rouă sau de ploaie (Geneza 2,5; Deuteronom 32,2; Proverbe 19,12; Isaia 55,10; Mica 5,6), altfel se uscă (Psalm 102,4.11; Isaia 42,15; Ieremia 12,4; 14,6). În contrast cu „iarba”, Dumnezeu a dat omului aceste „verdeţuri”: „Tu faci să crească iarba pentru vite, şi verdeţuri pentru nevoile omului: ca pământul să dea hrană” (Psalm 104,14; compară cu Isaia 55,10). Pentru aceasta verdeţurile sunt strânse de oameni (Proverbe 27,25b).

Uneori verdeţurile sunt numite şi hrană pentru animale (Deuteronom 11,15; Psalm 105,35; 106,20; Ieremia 14,6), dar atunci numai frunza verde a acestora (Geneza 1,30; compară cu Exod 10,15), în timp ce pentru om accentul se pune pe sămânţă, înainte de toate la cereale. „Verdeţurile” cuprind deci ierburi, legume şi cereale, care pentru observatorul obişnuit se înmulţesc prin sămânţă clar vizibilă, în opoziţie cu „cele răsărite”, care este ori verdeaţă tânără, care nu are încă sămânţă, ori iarba, care produce sămânţă foarte mică, care nu se vede. Ce înseamnă „de semănat” din expresia „sămânţă de semănat” rezultă din singurul text biblic, în care această formă a verbului se întâlneşte în singurul loc din Vechiul Testament, şi anume în Levitic 12,2, aşa cum o femeie „dă sămânţă” (după părerea mea nu „primeşte sămânţă”, aşa cum este în unele traduceri): darea de sămânţă ca rezultat final al unui proces de creştere.

De aceasta se deosebesc plantele grupei a treia: pomii. Formarea de sămânţă este ţinta finală pentru verdeţuri: după ce sămânţa s-a format şi a fost împrăştiată, deseori verdeţurile mor, şi din sămânţă iau naştere alte verdeţuri. Pomul face şi el într-adevăr sămânţă, dar în acest caz sămânţa este ascunsă în fruct, el fiind scopul principal. Acelaşi pom oferă (textual: face) an de an fructele sale ca hrană pentru om şi se înmulţeşte prin sămânţa aflată în el. „Pomii de pe câmp sunt pentru om”, aceştia sunt pomii „ca hrană” (Deuteronom 20,19.20; Levitic 19,23; Neemia 9,25; Ezechiel 47,12), „pomii buni” (2 Împăraţi 3,19.25). Şi expresia „pomi care fac rod” este de fapt, ca şi „cele ieşite din pământ” şi „de semănat”, unică în felul ei în acest verset; o găsim numai de două ori, şi anume în vorbirea contemplativă (Psalm 148,9; Eclesiastul 2,5). Cuvântul folosit pentru „pomi” este tradus în Vechiul Testament mai des prin „lemn” (de exemplu Geneza 22,3-9), şi aceasta ne arată însemnătatea deosebită pe care o are expresia „pomi roditori” în relatarea despre creaţie. Verdeaţa se poate îndoi, este moale, zemoasă, dar lemnul este tare, uscat, aparent fără viaţă; şi tocmai lemnul uscat este în stare „să facă” rodul minunat. Dumnezeu „a făcut” animalele şi le-a dat aptitudinea să dea naştere la urmaşi, care se aseamănă cu ele; dar nu se spune că El „a făcut” plantele. În loc de aceasta El a dat pomilor roditori aptitudinea „să facă” mereu rod, tocmai în lemnul uscat, tare, din care iese (compară cu Numeri 17,8; Isaia 11,1), şi cu care nu se aseamănă deloc. Prin aceasta s-a clarificat şi vechea întrebare, ce a fost mai întâi, stejarul sau ghinda.

[1] Textual: „să fie strânse apele …“ (la forma pasivă)

Creatia :ziua 2

2 Ian

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a doua

«Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape, şi ea să despartă apele de ape.” Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua.» (Geneza 1,6-8)

Aşa cum pentru prima zi este caracteristică lumina, tot aşa ziua a doua este caracterizată prin apă. Dumnezeu vorbeşte pentru a doua oară, şi pentru a doua oară El spune: „Să fie”. Până în momentul acela pământul era acoperit de şuvoiul de ape din versetul 2. Acum Dumnezeu porunceşte să ia naştere o despărţire în acest şuvoi de ape, şi anume în aşa fel, ca o parte din aceste ape să se ridice deasupra pământului, iar cealaltă parte să rămână pe pământ. Această despărţire ia naştere prin aceea că Dumnezeu face o întindere (o atmosferă) care se reazemă pe apele care sunt pe pământ şi totodată poartă apele care sunt deasupra pământului. Cuvântul „întindere” (raqia) se mai întâlneşte în afară de capitolul acesta şi în Psalmul 19,1 („întinderea vesteşte lucrarea mâinilor Lui”), în Psalmul 150,1 („lăudaţi-L în întinderea puterii Sale”), în Daniel 12,3 („Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea întinderii”) şi în sens figurat în Ezechiel 1,22-26; 10,1. Cuvântul este derivat de la un verb, care înseamnă „a presa” (Ezechiel 6,11; 25,6; verbul al treilea din 2 Samuel 22,43) sau „a întinde” („Domnul … Cel ce a întins pământul pe ape”, Psalmul 136,6; Isaia 42,5; 44,24; bolta cerului: Iov 37,18). Legătura între a presa şi a întinde devine clară, dacă se ştie că înţelesul de bază al cuvântului este „a lamina” (vezi Exod 39,3; „să facă plăci întinse” în Numeri 16,38.39; „a face foiţe” în Ieremia 10,9; de aceea „a îmbrăca peste” în Isaia 40,19). Deci cuvântul „întindere” include în sine gândul la ceva care (1) este foarte subţire şi (2) foarte extins (vezi şi la studiul versetului 1).

Acest gând îl găsim mereu în tablourile folosite pentru întindere (sau pentru „cer”, aşa cum Dumnezeu o numeşte). „Întinzi cerurile ca un cort” (Psalm 104,2). „El întinde cerurile ca o măhramă subţire, şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el.” (Isaia 40,22). Compară şi cu Iov 9,8; Isaia 42,5; 44,24; 45,12; 51,13; Ieremia 10,12; 51,5; Zaharia 12,1, unde de fiecare dată se spune că Dumnezeu „a întins” cerurile. În afară de aceasta, cerul are claritatea unui cristal (Ezechiel 1,22), strălucirea pietrei de safir (Exod 24,10) şi tăria unei oglinzi turnate (Iov 37,18). Această tărie nu are a face cu vreo superstiţie referitoare la un cer care bolteşte deasupra pământului ca o cupolă de metal. Acest tablou vechi a fost cu regret preluat în Scriptură deoarece Septuaginta traduce cuvântul raqia în limba greacă prin stereoma şi Hieronim spune în versiunea latină Vulgata firmamentum (ambele cuvinte se întâlnesc în limba respectivă în Coloseni 2,5 şi înseamnă „tărie”). Luther a preluat aceasta în germană („tărie”). Adevăratul înţeles al cuvântului ebraic este însă „o întindere subţire”; spaţiul în care zboară păsările (versetul 20) şi în care – privit din perspectiva omului – luminează corpurile cereşti (versetele 14,15,17). Deci ziua a doua nu conţine mai mult decât o despărţire a apelor prin formarea unei atmosfere subţiri între ele. În privinţa aceasta nu trebuie să ne gândim la aer, ci simplu la o „întindere” între ape şi ape, „o tragere în sus a picăturilor de apă” (Iov 36,27), o întindere de ape, aşa cum se laminează metalul. Deci în ziua a doua nu ia naştere ceva nou deosebit, aşa că noi nu citim aici că „Dumnezeu a văzut că toate erau bune”, ceea ce stă în legătură şi cu faptul că lucrarea lui Dumnezeu cu privire la ape nu era încă terminată, ci ea va fi continuată în ziua a treia. În legătură cu aceasta stă şi faptul că expresia „şi aşa a fost” în mod excepţional vine abia la sfârşit (versetul 7) şi nu înainte de „Dumnezeu a făcut” (compară versetele 15 şi 24), căci numai aici se găseşte gândul la o lucrare efectivă a lui Dumnezeu („El a făcut … şi a despărţit) şi nu al unui simplu fapt.

Expresia „Dumnezeu a făcut”se întâlneşte de trei ori în Geneza 1. Nu este „a crea”, căci de fiecare dată este prezent material: El a făcut întinderea între ape, El face corpurile cereşti din ceea ce era deja de la versetul 1 (crearea cerului – vezi în continuare) şi El a făcut animalele uscatului din pământ (versetul 24). Şi omul poate „face” ceva din materia de bază deja existentă, dar cu aceasta încetează compararea cu „facerea” divină. Ce face omul este trecător, dar Dumnezeu a făcut numai o singură dată întinderea, luminătorii şi animalele şi de atunci le păstrează. (De aceea aici nu se spune, că Dumnezeu „a făcut” plantele, căci acelaşi pământ, care a dat numai o singură dată animale, dă, ca să zicem aşa, mereu plante, şi copacii „fac” singuri rodul lor). În afară de aceasta, în ceea ce „face” omul, el este legat de posibilităţile limitate ale materialului său, Dumnezeu dimpotrivă pregăteşte în mijlocul apelor o atmosferă care nu are nimic a face cu apele acestea, şi El face animale vii, care au comun cu pământul fără viaţă numai însuşirile generale ale materiei din care ies ele.

În versetul 6 se spune textual: „şi ea să despartă între ape şi ape”, aceasta este traducerea mai exactă a traducerii obişnuite „să despartă apele de ape”, deoarece nu se referă numai la o singură faptă a despărţirii (aşa cum este în versetul 7: „Dumnezeu a făcut … şi ea a despărţit”), ci la misiunea permanentă a atmosferei, aceea de a fi o despărţire permanentă între ape şi ape. În versetul 7 (şi nu în versetul 6) este folosit de două ori cuvântul „între” (textual: „Dumnezeu a despărţit între apele de dedesubtul întinderii şi apele de deasupra întinderii”), ca să arate că nu numai se constituie un spaţiu intermediar între ape (versetul 6), ci şi că în continuare trebuie să existe o diferenţă esenţială între ape şi între ape. Această diferenţă este transcrisă printr-o ordine de rang: sunt ape „dedesubtul întinderii” (numit mai întâi, deoarece ele sunt mai apropiate de om), şi sunt ape „deasupra întinderii”. Ce fel de ape sunt acestea şi care este materialul atmosferei, nu ne învaţă Geneza 1. Alte locuri din Scriptură relatează desigur despre ele, dar pentru scopul din Geneza 1 nu contează; este suficient că Dumnezeu aici în mulţimea de ape dezordonată din versetul 2 dă naştere la o primă ordine, prin aceea că El aşează între ele „cerul” ca despărţitură.

În alte locuri din Scriptură aflăm mai mult despre diferenţa importantă între apele de deasupra întinderii şi apele dedesubtul întinderii. Eclesiastul constată că, cu toate că multe râuri se varsă în mare, marea nu se umple. Cauza este evaporarea permanentă a apei: „Aburi se ridică de la marginea pământului” (Psalm 135,7); „El trage la El picăturile de apă, le preface în abur şi dă ploaia, pe care norii o strecoară şi o picură peste mulţimea oamenilor” (Iov 36,27.28). Aceste ape evaporate se strâng şi formează nori (Iov 26,8), care sunt totodată „cămările zăpezii şi grindinei” (Iov 38,22), de unde ele se reîntorc apoi pe pământ (Iov 36,28; 37,6) ca din „burdufurile cerurilor” (Iov 38,37). Dar aceasta nu vrea să spună, că „apele de deasupra întinderii” din Geneza 1,7 ar fi simplu norii! Geneza 2,5 spune clar, că la începutul istoriei nu a plouat pe pământ, deci probabil nu era circuitul apei în natură, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. În afară de aceasta, dacă apele de deasupra întinderii ar fi numai nori, atunci aceste ape ar constitui numai o cantitate deosebit de mică în comparaţie cu apele dedesubtul întinderii, şi nu ar putea fi vorba de o despărţire. Mult mai mult se pare că în ziua a doua o cantitate imensă de apă a fost ridicată de pe pământ şi a fost aşezată pe atmosferă ca un rezervor mare de vapori de apă (învăţaţii recunosc că teoretic ar fi posibil aşa ceva). Aşa cum am spus deja, aceste cantităţi de apă sunt acelea care au fost vărsate pe pământ la potop, aşa cum este presupus de mulţi comentatori. În privinţa aceasta este remarcabil, că expresia „ferestrele cerului” (Geneza 7,11; 8,2) se întâlnesc într-adevăr des în Scriptură (2 Împăraţi 7,2.19; Isaia 24,18; Maleahi 3,10), dar niciodată după aceea în legătură cu apa. Pare să fie aşa, că aceste ferestre din Geneza 8,2 au constituit izvoare de apă unice în felul lor, diferite de „ploaia din cer”. O astfel de boltă de vapori de apă înainte de potop trebuie să fi avut efectul unei sere (prin aceea că ea a lăsat razele soarelui să o străbată, dar a respins razele reflectate de pământ), aşa că pe pământ a dominat o temperatură ridicată uniformă. Aceasta este mărturia generală a straturilor de pământ până la pleistocen, căci ele conţin fosile ale lumii animale şi vegetale, care trebuie să fi trăit într-o climă subtropicală uniformă. Aceasta este o altă dovadă, că aceasta este lumea vie din timpul dinainte de potop şi că straturile de pământ au luat naştere la potop! După potop cantităţile enorme de apă trebuie să-şi fi găsit loc în bazine oceanice mai mari (vezi mai înainte), în timp ce prin prăbuşirea bolţii protectoare de vapori de apă ploaia şi grindina au lovit pământul (să ne gândim la curcubeu, care începând de atunci putea fi văzut; Geneza 9,12-16), şi radiaţia solară directă a provocat din acel moment o alternare (mai intensă) a anotimpurilor (compară cu Geneza 8,22).

Creatia :ziua 1

2 Ian

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua întâi

Cele şapte zile ale creaţiei

Vrem să studiem primele patru zile ale creaţiei, deci pregătirea lumii materiale. Sperăm ca mai târziu să cercetăm înţelesul lor spiritual; acum însă vrem să vedem ce a avut loc în fiecare zi şi felul în care aceasta ne este prezentat nouă. În Geneza 1,1 am văzut că Dumnezeu a creat la început cerul şi pământul. Abia în ziua a cincea este din nou vorba de „a crea”; până în momentul acela nu găsim nimic altceva decât o prelucrare şi ordonare a pământului, aşa cum aceasta este descrisă în Geneza 1,2. Nici măcar plantele nu sunt privite ca o creaţie deosebită, deoarece ele nu sunt un suflet deosebit cu o conştiinţă. Ele sunt simplu produse vii ale pământului. Am spus deja că Geneza 1 nu vorbeşte atât de mult despre tot universul, ci mult mai mult despre pământ, care după starea de pustiu şi gol este restaurat de Dumnezeu şi ordonat, ca să fie un loc de locuit pentru animale şi înainte de toate pentru stăpânul lor, omul. În primele patru zile ale creaţiei Dumnezeu a făcut lucrarea de pregătire, care trebuia să premeargă crearea animalelor şi a omului. După ce Duhul Sfânt a vorbit în versetul 1 despre tot universul, în versetul 2 El limitează câmpul nostru vizual asupra pământului, şi în ziua a treia îl limitează şi mai mult, asupra „uscatului”. În ziua a şasea Duhul limitează atenţia noastră la omenirea care locuieşte pe uscat, şi mai târziu la un popor din această omenire, şi anume la Israel, ca în final să îndrepte toate reflectoarele de lumină asupra unei singure Persoane din Israel, spre care arată tot Vechiul Testament: Isus Hristos. Începând de la El se lărgeşte din nou câmpul revelării lui Dumnezeu: din Ierusalim, Iudeea şi Samaria Evanghelia merge spre Asia Mică, Grecia, da, la Roma şi spre toate popoarele. În final vine timpul, când tot pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului, şi după aceea urmează starea veşnică: cerul nou şi pământul nou! Şi toate acestea sunt prezentate deja simbolic în Geneza 1, aşa cum vom vedea mai târziu.

Ziua întâi

„Şi Dumnezeu a zis: »Să fie lumină!« Şi a fost lumină. Şi Dumnezeu a văzut lumina, că era bună; şi Dumnezeu a făcut despărţire între lumină şi întuneric. Şi Dumnezeu a numit lumina zi şi întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi. (sau ‚o zi’)”

Prima activitate a lui Dumnezeu este plutirea Duhului Său peste ape. Dumnezeu are pe om înaintea ochilor Săi, şi pretutindeni unde este vorba de fericirea şi bunăstarea lui, găsim Duhul la lucru. „Trimiţi Duhul Tău: ele sunt create şi înnoieşti faţa pământului.” (Psalm 104,30) Acesta este ţelul lui Dumnezeu aici: prin Duhul Său El este pe punctul de a înnoi ce în versetul 2 nouă ne-a fost prezentat ca fiind stricat: „Şi Dumnezeu a zis”. Această legătură între Duh şi Cuvânt este foarte remarcabilă în Scriptură, aşa cum vom vedea mai târziu şi la aplicarea spirituală. „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui” (Psalm 33,6). Prin Cuvântul lui Dumnezeu au fost pregătite cerurile (Evrei 11,3), prin suflarea Lui cerul se înseninează (Iov 26,13). Dumnezeu vorbeşte. El nu vorbeşte unui lucru sau unei fiinţe, ci Cuvântul Său este expresia voinţei Sale creatoare libere. Vorbirea Lui Îl caracterizează ca Creator suveran, care cheamă ce nu există, ca şi cum ar exista (Romani 4,17). De zece ori se spune în Geneza 1: „Şi Dumnezeu a zis”, din aceasta de opt ori ca poruncă pentru o lucrare ordonată şi creată: în prima, a doua, a patra şi a cincea zi câte o singură dată, şi în ziua a treia şi a şasea zi (când are loc o lucrare dublă a lui Dumnezeu) de câte două ori.

Şi Dumnezeu a zis: Să fie lumină! De trei ori citim, că El a zis: „Să fie!”, şi anume în versetele 6 şi 14 (aceeaşi formă a verbului). Dar în rest se deosebeşte foarte mult lucrarea din prima zi de lucrarea din celelalte zile.

(1) Aceasta este singura zi care nu începe cu zorii zilei, ci cu străpungerea deodată a întunericului de lumina deplină. Dumnezeu a zis să lumineze lumina din întuneric (2 Corinteni 4,6).

(2) De cele mai multe ori porunca lui Dumnezeu se îndreaptă spre un material de bază, care se transformă sau din care trebuie să rezulte ceva nou; aşa porunceşte El apelor în ziua a treia şi a cincea, şi pământului în ziua a treia şi a şasea. Când Dumnezeu spune: Să fie o întindere, şi: Să fie luminători, atunci lipseşte această materie de bază, dar se precizează locul: o întindere în mijlocul apelor şi luminătorii pe întinderea cerului. Toate acestea lipsesc în prima zi. Dumnezeu zice simplu: Să fie lumină!

(3) În afară de aceasta în versetele care urmează găsim permanent în poruncă un alt verb decât cel din împlinirea poruncii. Aşa de exemplu: Să fie … Şi Dumnezeu a făcut (versetele 6, 7, 14, 16). Vezi şi toate celelalte cinci cazuri. Dar aici citim: Să fie lumină. Şi a fost lumină. În afară de aceasta în limba ebraică este aceeaşi formă a verbului: Jehi oor va jehi oor. Nici o lucrare a lui Dumnezeu, nu: Dumnezeu nu a făcut absolut nimic: Dumnezeu a creat. El a poruncit simplu existenţa luminii, şi ea a fost imediat prezentă.

(4) Toate celelalte lucrări, care încă nu existau, sunt fără articol în poruncă, şi ele primesc articol în împlinirea lor. Însă la lumină lipseşte articolul în ambele cazuri. Aici Dumnezeu nu creează lumina, ci El cheamă lumina şi lumina vine.

Toate aceste caracteristici, prin care lumina se deosebeşte de toate celelalte lucrări din celelalte zile, sunt de mare însemnătate. Mai mult decât toate celelalte, lumina este legată cu Fiinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este Lumină şi în El nu este nici un întuneric (1 Ioan 1,5). Ar fi nepotrivit să se spună, că Dumnezeu a creat lumina. Lumina a existat veşnic, căci Dumnezeu este lumină. Întunericul nu a fost veşnic, de aceea diferenţa din Isaia 45,7: „Eu sunt Domnul … Cel care întocmesc lumina şi creez întunericul” . Nici materia nu este veşnică. Dumnezeu este Duh şi nu materie (Ioan 4,24); când El a transformat energia în materie, prin aceasta a luat naştere ceva unic în felul lui: o creaţie. Totul este material în Geneza 1, dar lumina este energie pură, înrudită direct şi rezultată direct din ceea ce este Dumnezeu: izvorul oricărei puteri şi oricărei lumini. Lumina locuieşte la El (Daniel 2,22). El ştie drumul spre locuinţa luminii (Iov 38,19); El Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină (Psalm 104,2) şi împrăştie lumina în jurul Lui (Iov 36,30). El locuieşte într-o lumină în care nu poţi pătrunde (1 Timotei 6,16).

Aşa înţelegem aici de ce se poate vorbi de lumină, înainte să fie vorba (abia în ziua a patra) de soare, lună şi stele. Nici un om din timpurile de demult nu ar fi ajuns la gândurile înţelepte, să vorbească despre lumină, fără să fie prezent un purtător al luminii. Soarele este pentru om aşa de la sine înţeles şi de nelipsit, că el niciodată nu ar vorbi de lumina caldă, strălucitoare, decât numai în legătură cu soarele. El ar începe cu soarele. Dar Dumnezeu nu face aceasta; soarele nu este dumnezeire, ci este nimic altceva mai mult decât o lucrare a lui Dumnezeu, care pentru El vine abia pe locul patru. El nu are nevoie de o sursă, ca să facă să lumineze lumina, căci El Însuşi este lumina. Pentru noi astăzi nu mai este un gând străin faptul că există lumină strălucitoare independent de soare (să ne gândim de exemplu la lumina nordului şi la fosforescenţă), dar Dumnezeu este totdeauna înaintea cuceririlor noastre. Astăzi înţelegem, că odată cu crearea cerului şi pământului a intrat şi lumina, căci lumina în înfăţişarea pe care noi o cunoaştem nu este altceva decât o însuşire a materiei create. Când pământul a devenit pustiu şi gol, Dumnezeu a făcut „întunericul norilor scutece” ale mării (Iov 38,9), dar în prima zi El a alungat acest întuneric prin Cuvântul puterii Sale. – Sunt mai multe diferenţe între prima zi şi celelalte zile.

(5) De şapte ori citim în Geneza 1, că ceea ce Dumnezeu a pregătit era bun. Cu excepţia celei de-a şaptea oară, care se referă la tot ce a făcut Dumnezeu (versetul 31), totdeauna citim scurt: Şi Dumnezeu a văzut că era bun. Însă numai aici citim: Şi Dumnezeu a văzut lumina, că ea era bună. Pe nici o altă lucrare a lui Dumnezeu nu stă aşa de pregnant această pecete „bună” cum ea stă asupra luminii, care, aşa cum am spus, este legată direct cu Fiinţa lui Dumnezeu. Expresia nu înseamnă: după ce Dumnezeu a chemat lumina, El a văzut că ea corespundea aşteptărilor Lui, ci în limba ebraică vrea să spună: El a văzut lumina cât de excelentă era. El S-a bucurat de lucrările Sale (Psalm 104,31). De fapt există o mulţime de expresii, care se întâlnesc de şapte ori în acest capitol (capitolul 1,1.2.3): după versetul 1, care în limba ebraică conţine şapte cuvinte, urmează cele şapte zile, şi de şapte ori „era bun”, de şapte ori „a face”, de trei ori câte şapte „pământ” (ce era pregătit) şi de cinci ori câte şapte „Dumnezeu” (Cel care a pregătit). Şi aşa merge mai departe.

(6) Şi ca să completăm numărul şapte, încă două diferenţe remarcabile faţă de celelalte zile. Expresia „… era bun” este în continuare totdeauna încheierea unei lucrări a lui Dumnezeu, aici însă nu este. Dacă lumina exprimă Fiinţa lui Dumnezeu, atunci este necesar să fie pregnant diferenţiată de întuneric, expresia a tot ce este în contradicţie cu Fiinţa lui Dumnezeu. De aceea aici trebuie să se continue, că Dumnezeu desparte lumina de întuneric, atribuind fiecăreia o anumită parte din cele 24 de ore. „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6,14) Vai de aceia care nu fac această diferenţiere, „care socotesc întunericul drept lumină şi lumina drept întuneric” (Isaia 5,20).

(7) Această despărţire este aşa de importantă, că aici Dumnezeu Însuşi o face. În ziua a doua este întinderea, cea care face o despărţire (în versetul 7 se mai poate traduce şi astfel: „… şi ea a despărţit apele …”; compară cu versetul 6!), şi în ziua a patra luminătorii cereşti au dat naştere la o despărţire (versetele 14 şi 18). Niciunde, în afară de Vechiul Testament, nu citim că Dumnezeu face o despărţire, decât numai aici. Desigur, El dă oamenilor deseori indicaţia, ca ei să-L urmeze în această despărţire între ce este sfânt şi ce nu este sfânt (Ezechiel 42,20), între ce este curat şi ce este necurat (Levitic 10,10; 11,47; 20,25; Ezechiel 22,26; compară cu Isaia 59). Despărţirea sau „ruptura” este deosebit de caracteristică în primele trei zile, în timp ce „înmulţirea” este caracteristică pentru ultimele trei zile.

Caracteristica „despărţirii” în primele trei zile se vede şi în denumirea diferitelor părţi: Dumnezeu numeşte lumina „zi”, întunericul „noapte”, întinderea „cer”, uscatul „pământ” şi strângerea de ape „mare”. Darea numelui nu merge aici mai departe. Numai noţiunile mari de spaţiu şi timp sunt schiţate aici pentru om, – mai târziu el însuşi are voie să dea nume animalelor (Geneza 2,20) şi el însuşi îşi primeşte numele de la Dumnezeu (Geneza 5,2), dar acestea sunt în afara capitolului nostru. Aici este vorba nu numai de a da nume, ci chiar mai mult, de a schiţa spaţiul de viaţă al omului neînsemnat. Toate aceste „nume” sunt folosite aici într-un înţeles mai limitat decât ele îl au în realitate. Când Dumnezeu socoteşte în zile, atunci sunt totdeauna douăzeci şi patru de ore, aşa cum sunt aici cele şapte zile ale creaţiei, dar pentru om Dumnezeu hotărăşte numai perioadele de lumină ca „zi”, perioade în care el „iese la lucrul său şi la munca sa până seara” (Psalm 104,23). Tot aşa „cerul” este pentru Dumnezeu universul (Geneza 1,1), dar pentru om este atmosfera în care el respiră, din care el primeşte ploaie (1 Împăraţi 18,45) şi unde păsările zboară (Geneza 1,20). Aşa „pământul” pentru Dumnezeu este globul pământesc, peste care El domneşte (Geneza 1,1; Isaia 40,22), dar pentru om este uscatul, pe care el locuieşte. Şi aşa sunt „mările” pentru om, nu nesfârşita întindere de ape (Iov 38,8-11), ci numai ceea ce este în afara uscatului.

Când Dumnezeu a chemat lumina, intenţia Lui nu a fost ca ea să rămână permanent pe pământ, ci ca ea să alterneze cu noaptea, într-un ritm, care cu adevărat este ideal pentru corpul omenesc. „Soarele îşi cunoaşte apusul. Tu aduci întuneric şi se face noapte” (Psalm 104,19.20). „A Ta este ziua, a Ta şi noaptea” (Psalm 74,16). Dumnezeu comandă noaptea ca o binecuvântare pentru om, căci El este Cel care „dă somn preaiubitului Său” (Psalm 127,2), şi Cel care a făcut pe om aşa fel, că el „doarme şi se trezeşte, noapte şi zi” (Marcu 4,27). Şi nu este remarcabil, că acest ritm zi-noapte nu depinde în primul rând de soare, căci soarele a apărut ca atare abia în ziua a patra! Pământul însuşi este prin rotirea lui prima cauză a ritmului zi-noapte. Dacă s-ar fi remarcat mai devreme aceasta, că a fost zi şi noapte înainte să fie soarele, atunci nu l-ar fi învinovăţit aşa de uşor pe Kopernikus şi pe Galilei că lezează Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia însăşi le dă lor dreptate. Desigur, sunt de acord că Scriptura nu ne învaţă cosmografia, însă cu siguranţă ea nu ne consolidează în părerile noastre preconcepute false.

Primei zile îi urmează seara, când pentru prima dată devine vizibil că lumina nu luminează permanent pe oameni, ci în mod regulat alternativ cu noaptea, la care fiecare noapte va trece printr-o dimineaţă într-o zi nouă. Dumnezeu nu lucrează noaptea (compară cu Ioan 9,4) şi prin aceasta se face aluzie la ritmul de viaţă normal al omului. Nu că Dumnezeu ar dormi, aşa cum nici în ziua a şaptea nu era obosit şi ar fi avut nevoie de odihnă adevărată – dar El arată ce trebuia să fie săptămâna de lucru normală a omului în prima creaţie (Exod 20,8-11; Psalm 104,23; 1 Tesaloniceni 5,7a).