Flămînd după Dumnezeu

27 sept.

Tată, mă rog ca Tu să mă ajuți acum să torn combustibilul Evangheliei peste mesajul lui Brian și al celorlalți care au fost aici înainte; dorința inimii mele a fost ca fiecare mesaj, chiar dacă nu știam ce va spune celălalt, să se potrivească cu celelalte, pentru a fi de ajutor pentru acești frați și surori, într-un fel care să fie puternic în a-i mișca să facă parte din slujirile cele mai roditoare și mai pline de credincioșie. Așa că mă rog ca acum să fiu credincios față de Cuvântul Tău și să îmi dai o voce, iar lor să le dai urechi ca să audă și inimi care să fie sensibile și receptive față de orice adevăr care va fi rostit. Vino, deci și glorifică-L pe Hristos și întărește credința noastră și intensifică sentimentele noastre față de Tine și fă ca să înainteze misiunea Ta prin intermediul slujirilor reprezentate aici și cheamă-i la Tine pe acei care nu sunt departe de Împărăție, însă nu sunt în ea. Îți cer toate acestea în Numele Domnului Isus, amin!

Titlul mesajului meu este: Flămând după Dumnezeu: temelia unei slujiri efective și pline de credincioșie. Acum, dacă foamea după Dumnezeu este sau nu, o temelie, o temelie esențială pentru o slujire plină de credincioșie și efectivă, va depinde de ceea ce voi considerați a fi obiectivul slujirii. Dacă voi credeți, ca și mine, și o să încerc să vă arăt, că țelul slujirii este acea bucurie atotsatisfăcătoare din inimile oamenilor voștri, acea bucurie în gloria lui Hristos sau în tot ceea ce este Dumnezeu pentru ei în Hristos, atunci prin urmare bucuria voastră în Hristos este o temelie esențială pentru slujirea voastră. Și dacă lucrul acesta este adevărat, dacă bucuria voastră în Hristos este esențială în a-i conduce pe alții către bucuria atotsatisfăcătoare în Hristos, atunci ceea ce rezultă este că o foame după Hristos, după Dumnezeu, este o temelie esențială pentru o slujire creștină care este efectivă și plină de credincioșie.

Iată, acesta ar fi motivul. Putem să privim la el dintr-un alt unghi și putem începe prin a spune: Biblia ne spune că ar trebui să avem o foame după Dumnezeu și ca atare, dacă ai o astfel de foame, tu o să fii satisfăcut în Dumnezeu iar dacă vei fi satisfăcut în Dumnezeu, atunci vei fi echipat ca să poți conduce pe alții, să fie la rândul lor satisfăcuți în Dumnezeu și acesta va fi țelul slujirii voastre și astfel veți avea parte de o slujire plină de credincioșie și efectivă. Însă nu voi merge în această direcție, ci voi merge în direcția cu care am început. O să începem cu întrebarea: „Care este țelul slujirii?” Și apoi, pentru ca să puteți avea parte de o slujire efectivă, trebuie să adoptați acel țel în interiorul vostru; în cele din urmă vom pătrunde mai adânc spre foamea după Dumnezeu.

Deci, vă invit să deschideți împreună cu mine al 2 Corinteni capitolul 1, versetul 24. Și vom citi de la capitolul 1, versetul 24 și vom parcurge și primele patru versete ale capitolului 2. Vom vedea această afirmație remarcabilă care a avut o influență așa de mare asupra felului în care am înțeles propria mea slujire de-a lungul anilor. Este într-adevăr de foarte mare ajutor să aveți afirmații foarte clare și apostolice, cu privire la ceea ce se presupune că trebuie să încercați să faceți în slujirile pe care le desfășurați. Pentru că sunt mii de lucruri care vi se spun să le faceți atunci când citiți reviste, cărți, și lucrul acesta devine copleșitor și descurajator câteodată. Și să auzi o afirmație clară și biblică, ajută ca toate lucrurile să devină deslușite și să capeți astfel viziune clară.

Una dintre ele se găsește în versetul 24 din 2 Corinteni capitolul 1: „Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră; dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră; căci stați tari în credința voastră.” Deci, la această afirmație mă voi întoarce. „Noi lucrăm împreună cu voi la bucuria voastră.” Acesta era țelul clar și apostolic al lui Pavel în ceea ce privește slujirea sa. „Eu lucrez împreună cu voi pentru ca voi să aveți bucurie.” Cred că acest lucru ar trebui făcut și de către păstori. Spre lucrul acesta tinde o slujire efectivă și plină de credincioșie. Apoi, Pavel o ancorează și o explică: „Am hotărât dar în mine să nu mă întorc la voi cu întristare.” Nu vreau să vă stric bucuria cu întristarea. „Căci dacă vă întristez, de la cine să mă aștept la bucurie, dacă nu de la cel întristat de mine?”. Și în mod clar eu nu vreau să fiu întristat, așa că nu vreau să fac asta. Versetul 3 și 4: „Și v-am scris cum v-am scris, ca, la venirea mea, să n-am întristare din partea celor ce trebuiau să-mi facă bucurie; căci sunt încredințat, cu privire la voi toți, că bucuria mea este bucuria voastră a tuturor. V-am scris cu multă mâhnire și strângere de inimă, cu ochii scăldați în lacrimi, nu ca să vă întristați, ci ca să vedeți dragostea nespus de mare, pe care o am față de voi.” Toate aceste 5 versete sunt minunate. Absolut minunate. Cine ar putea vorbi așa? Ei bine, cineva vorbește în felul acesta atunci când acesta are un țel clar pentru slujirea lui, anume să facă ca ceilalți să fie bucuroși în Dumnezeu; și acest lucru a pătruns în cele mai profunde părți ale ființei sale, și el ajunge astfel să vorbească în felul acesta.

Așadar, țelul meu principal pentru voi toți, este ca voi să adoptați pentru voi, versetul 24 ca fiind afirmația practică a misiunii voastre. Nu este nevoie să o puneți pe cartea voastră de vizită sau pe peretele vostru ci doresc ca ea să funcționeze în felul acesta pentru voi. „Eu lucrez împreună cu oamenii mei pentru ca ei să aibă bucurie.” Asta fac dimineața, la amiază și seara, cu fiecare predică pe care o pregătesc, cu fiecare învățătură dată la nunți, cu fiecare meditație pe care o rostesc la înmormântări, cu fiecare devoțional pe care îl prezint echipei, eu urmăresc ca sufletele lor să experimenteze o bucurie și mai mare în Dumnezeu. Asta intenționez. Iar dacă îi văd că se îndreaptă către alt tip de bucurie superioară în viața lor, insist în dreptul lor pentru că eu doresc ca ei să experimenteze bucuria supremă în Dumnezeu. Pentru că Pavel a spus că acesta era țelul său, și eu vreau ca el să fie țelul meu și țelul vostru. Și credeți-mă că și oamenii voștri își doresc același lucru pentru voi, deși uneori nu sunt foarte siguri de lucrul acesta, pentru că ei au parte de bucuriile lor care nu sunt neapărat acest fel de bucurie. Asupra acestui lucru vom reveni în câteva momente.

Deci, acesta este țelul apostolic: „Lucrez împreună cu voi la bucuria voastră.” Acum, acest țel nu era unul banal pentru Pavel. Așa de mulți oameni atunci când începi să vorbești cu ei despre bucurie, ei încep să aibă idei superficiale și nu idei profunde. Toate gândurile mele cu privire la bucurie sunt atât de încărcate încât mă zdrobesc de pământ, pentru că viața este un iad și ca atare, a vorbi despre bucurie în ceea ce o privește, este absurd, este ciudat, este nebunesc; este ceva supranatural, ceva ce depășește limitele, ceva nerealist. Nu există nimic ușuratic și neserios cu privire la ea. Deci, ca să vă fac să înțelegeți… iată-l pe Pavel vorbind despre care anume era țelul lui în ceea ce îi privea pe aceia cărora le slujea. „Eu lucrez împreună cu voi pentru bucuria voastră.” Ce anume l-a costat? Această epistolă, 2 Corinteni, are în ea mai multe astfel de mărturii decât oricare alta și iată una pe care o găsim un pic mai târziu în capitolul 11, începând cu versetul 23: „Sunt ei – acești super apostoli – slujitori ai lui Hristos? [… ] eu sunt și mai mult.” El vorbește ca un nebun și spune: „Scuze, eu o să vorbesc ca unul ieșit din minți pentru câteva momente.” Asta spune: „vorbesc ca un ieșit din minți-eu sunt și mai mult. În osteneli și mai mult; în temnițe și mai mult; în lovituri, fără număr.” El nici nu își putea aduce aminte de câte ori fusese lovit; vă spun că dacă aș fi lovit o singură dată, mi-aș aduce aminte pentru că a fost doar o lovitură; și dacă ar fi de două ori, mi-aș aduce aminte că au fost două lovituri; dacă ar fi trei, atunci aș ține o evidență. El pur și simplu nu a mai putut ține evidența lor. Îmaginați-vă doar: „Cum o mai duci? Ai avut parte de lovituri recent? Sau te plângi din cauza altor feluri de dificultăți?” „De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una.” 39 de lovituri, de cinci ori, pe același spate. Nu-i așa că îl iubiți pe omul acesta? Eu îl iubesc pe apostolul Pavel. „De trei ori am fost bătut cu nuiele.” Și cu siguranță aceste lovituri au fost destul de dureroase pentru că și le-a adus aminte. Toate celelalte era doar lovituri, lovituri fără număr. „Odată am fost împroșcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații mincinoși. În osteneli și necazuri, în priveghiuri adesea, în foame și sete, în posturi adesea, în frig și lipsă de îmbrăcăminte!” L-a costat foarte mult ca să slujească pentru bucuria lor.

Deci, vă rog, dacă începeți să aveți gânduri ușuratice și superficiale atunci când mă auziți vorbind despre faptul că țelul vostru în slujire presupune trudă pentru bucuria oamenilor voștri, atunci să știți că lucrurile acestea menționate le am în minte. Toate aceste lucruri vă vor costa și pe voi! Fiindcă vorbim aici despre un tip special de bucurie care aduce roade speciale, și despre unele dintre aceste roade ați auzit în ultimele ore. „Lucrăm și noi împreună cu voi la bucuria voastră.”

Deci, nu a fost nimic ieftin și acesta este primul lucru pe care vreau să-l spun. Nu a fost ieftin, iar următorul lucru pe care vreau să-l spun este că nu a fost o chestie psihologică, spusă așa la întâmplare, pe care poți s-o arunci unor cititori fricoși care au niște sentimente atât de plăpânde și de delicate, încât au nevoie să fie în mod constant mângâiați: „Oh, el chiar urmărește bucuria noastră.” Iar dacă nu continui să le spui cât de minunat este creștinismul, ei vor pleca. Însă nu e vorba nici de acest lucru. Nu era ca și cum el le-ar fi aruncat niște vorbe doar pentru a-i ține fericiți. Este ceva care vine dintr-un loc foarte profund din interiorul ființei lui Pavel. Ceva așa de profund din ființa lui Pavel încât atunci când își deschide gura, și începe să vorbească despre o relație cu ei, lucrul acesta afectează felul în care vorbește despre aceasta, într-un mod deosebit. Și de aceea am continuat să citesc în capitolul 2, versetele de la 1 la 4; fiindcă lucrul acesta îl am în minte.

Deci haideți să ne uităm la lucrul acesta: cum lucrează această pasiune, de a trăi pentru bucuria lor, la bucuria lor? Cum afectează aceasta felul în care el gândește și vorbește despre relația lui cu ei? Iată versetele 1 și 2: „Am hotărât dar în mine – dat fiind că lucrez pentru bucuria voastră, acesta fiind țelul meu – să nu mă întorc la voi cu întristare. Căci, dacă vă întristez, de la cine să mă aștept la bucurie, dacă nu de la cel întristat de mine?” Cu alte cuvinte, unul dintre motivele pentru care lucrez pentru bucuria voastră, este faptul că bucuria voastră este bucuria mea. Ați auzi parafrazarea aceasta? Ați văzut-o? „Nu vreau să vă aduc întristare pentru că dacă eu vă distrug bucuria, cine mă va mai putea face pe mine bucuros? Cum găsesc eu bucurie în bucuria voastră? Dacă vă distrug bucuria, atunci bucuria mea va scădea.” Deci primul lucru care va ieși la suprafață din el va fi: „Urmăresc bucuria voastră pentru că bucuria voastră e bucuria mea.” Este uimitor! Multă lume ar evita să vorbească în felul acesta, pentru că poate părea egoist. Dar cum ar putea fi aceasta un lucru egoist? „Vreau să fii bucuros pentru că atunci când tu ești bucuros, sunt și eu bucuros.” Nimeni nu s-ar uita la tine și ar spune: „Da, da, tu întotdeauna încerci să fii bucuros. Tu te folosești de mine.” Nu te folosesc, bucuria ta mă face bucuros. Nu mă folosesc de tine.

Sau, în versetul 3: „Și v-am scris cum v-am scris, ca la venirea mea, să n-am întristare din partea celor ce trebuiau să-mi facă bucurie; și sunt încredințat cu privire la voi toți, că bucuria mea este bucuria voastră a tuturor.” O, funcționează și din direcția cealaltă. Așa că în versetul 2 el nu vrea să le strice bucuria, pentru că bucuria lor este și a lui, și clar că nu vrea să-și strice bucuria lui; și acum, la finalul versetului 3 spune că „bucuria mea este bucuria voastră a tuturor”. „Am fost foarte sigur că dacă eu voi avea bucurie, atunci și voi veți avea bucurie.” E uimitor! Avem aici un om pentru care urmărirea bucuriei în viețile celorlalți și urmărirea deplinătății bucuriei sale în bucuria lor, sunt atât de înrădăcinate încât aceasta se revarsă într-un mod de-a dreptul remarcabil, pe măsură ce vorbește despre relația lor.

„Ceea ce vă face pe voi bucuroși, mă face și pe mine bucuros. Ceea ce mă face pe mine bucuros, vă face și pe voi bucuroși.” Apoi în versetul 4, el dă un nume lucrului acestuia. Există un nume pentru el. Versetul 4: „V-am scris cu multă mâhnire, și strângere de inimă, cu ochii scăldați în lacrimi, nu ca să vă întristați, ci ca să vedeți dragostea nespus de mare, pe care o am față de voi.”

Iată numele. Ce reprezintă dragostea în vocabularul lui Pavel? Pur și simplu, îmi place foarte mult să citesc relatările lui Pavel cu privire la dragoste, și iată că avem una aici, și apoi să alcătuiesc definiția dragostei recurgând la relatările sale. Definiția pe care o văd eu aici ar fi: dragostea dintre oameni este o relație, atunci când bucuria ta crescândă, face ca bucuria mea să devină și mai mare, și atunci când bucuria mea crescândă face ca bucuria ta să crească și mai mult. Cum numim asta? Dragoste. Iată ce este dragostea: când bucuria ta este bucuria mea, când bucuria mea este bucuria ta și căutăm să sporim bucuria celuilalt de dragul bucuriei noastre, pentru că atunci când bucuria ta crește, crește de asemenea și bucuria mea, iar când bucuria mea crește și bucuria ta crește. Ce avem aici este o împletire glorioasă, pe măsură ce luptăm reciproc pentru bucuria celuilalt. Asta înseamnă dragostea în înțelesul lui Pavel.

Deci, atunci când Pavel lucrează pentru bucuria lor, el lucrează pentru ceea ce îl face pe el fericit și astfel el își arată dragostea față de ei. „Vreau să știți despre dragostea pe care o am pentru voi, și din cauza asta vă vorbesc în felul acesta.”

Acesta a fost un survol pe deasupra textului. Dacă faci un pas în spate față de text, ai putea spune: „Tot ce este aici este sentimentalism pur. Un sentimentalism pur, curat, nu?” Sentimentalitate… Adică, orice grup normal de necredincioși de pe planetă dispune de o societate caracterizată de admirație reciprocă unde toată lumea este fericită; tu ești fericit, eu sunt fericit, eu sunt fericit, tu ești fericit. Ce lucru tare! Însă, nu există nimic care să Îl înalțe pe Hristos, nu există nicio Evanghelie în această bucurie; nu există sfințenie în ea, nu există nicio spiritualitatea în ea; nu are nimic supranatural în ea, ci este doar pură sentimentalitate.

Ce este ea? Am lăsat deoparte ceva foarte important și ceea ce am lăsat deoparte este începutul și sfârșitul versetului 24. Așa că trebuie să ne întoarcem și să lămurim lucrurile cu privire la aceasta pentru că, până la acest moment nu am vorbit despre nimic specific creștin. Nu este nimic distinctiv creștin în tot ceea ce am spus până acum. „Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră; dar vrem și noi să lucrăm împreună la… ” și v-ați aștepta să spună „credință”. Eu, unul, cel puțin la asta m-aș fi așteptat. „Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră; dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră, căci sunteți tari în credință.” Ce avem acum este un „sandwich” și cele două felii de pâine de aici sunt credința și partea din mijloc este bucuria. Lucrul acesta mă suprinde. Și am întrebat: „De ce ai spus-o în felul acesta? De ce ai înlocuit credința acolo? De ce nu ai spus: „Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră; dar vrem să lucrăm și noi împreună la credința voastră, căci stați tari în credință”? De ce ai înlocuit credința acolo cu bucuria?

Ei bine, atunci când el spune bucurie, el se referă la bucuria credinței, evident. Și acum începem să privim bucuria din perspectivă creștină. O vom privi sub aspect creștin, sub aspectul Evangheliei, sub aspect paulin și sub aspect biblic și asta pentru că așa este ea. „Nu doar că am avea stăpânire peste… ” Pentru noi, ca și păstori, a avea stăpânire peste credința oamenilor noștri înseamnă că ne alăturăm ca să experimentăm bucuria credinței. Aici se vorbește despre un fel deosebit de bucurie, bucuria credinței. Și dacă mă întrebați de ce folosesc construcția aceasta „bucuria credinței”, de unde anume am luat-o, atunci vă voi spune de unde anume am luat-o. Am luat-o din Filipeni 1:25 și asta pentru că singurul alt loc din scrierile lui Pavel unde el își descrie misiunea apostolică ca fiind bucurie este în Filipeni 1:25.

Vă aduceți aminte de context. Pavel se zbate între două alternative, dacă să moară și să fie cu Hristos, sau dacă să rămână în urmă și să slujească bisericii. El vrea să moară ca să poată fi cu Hristos, pentru că este mult mai bine așa, totuși el este mult mai util bisericii și ca atare „eu probabil o să rămân în urmă”. Felul în care exprimă lucrul acesta, spune așa în Filipeni 1:23-25: „Sunt strâns din două părți: aș dori să mă mut și să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi, este mai de trebuință să rămân în trup. Și sunt încredințat și știu că voi rămânea și voi trăi cu voi toți.” Și iată de ce, „pentru înaintarea și bucuria credinței voastre”. Versetul acesta este la fel de uluitor ca cel din 2 Corinteni 1:24. În 2 Corinteni 1:24, el spune „eu lucrez cu voi împreună pentru bucuria voastră”, iar aici spune „voi rămâne pe planeta Pământ pentru bucuria credinței voastre”. Uimitor! Așa că, această bucurie pentru care Pavel trăiește atât de înflăcărat – „Aleg să stau departe de Rai pentru bucuria voastră” – este bucuria credinței. Ce înseamnă asta? Ce fel de genitiv este acesta?

Văd un indiciu în limbajul Domnului Isus cu privire la credință în Ioan 6:35, și să vedem dacă acesta vă poate fi de ajutor. Pe mine mă ajută. Ioan 6:35: „Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; și cine crede în Mine, nu va înseta niciodată”. Avem aici niște paralele: a veni pentru a nu mai flămânzi, a crede pentru a nu înseta. „Deci, Eu sunt Pâinea. Eu sunt Apa. Pâinea vieții, Apa vieții. Deci, vino și mânâncă și fii săturat în sufletul tău; vino și bea și satură-te”, numai că acum Isus nu mai spune „vino” în cea de-a doua pereche, ci spune „crede”. Ca atare, „a crede” în mintea lui Isus este o venire a sufletului, nu una fizică, o venire a sufletului ca să găsească Pâinea, o venire a sufletului ca să găsească Fântâna; toate acestea pentru ca să mănânce, să bea pentru a-și sătura sufletul și astfel toate celelalte plăceri devin secundare, iar aceasta devine plăcerea absolut dominantă. Asta înseamnă credința!

Ioan 1:12 spune: „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui”. Au primit – au cezut. Au primit – au crezut. Primirea Lui ca și ce anume? Apă, Pâine, Domn, Comoară, Mântuitor – tot ceea ce este Dumnezeu pentru noi în Isus Hristos. Credința primește, acceptă, cuprinde; credința se bucură, se odihnește, se agață, este împlinită. Deci, atunci când el spune „bucuria credinței”, și asta nu este o surpriză pentru mine, este vorba despre bucuria aceptării lui Isus drept Apa atotsatisfăcătoare, bucuria acceptării lui Isus ca Pâine care satură pe de-a-ntregul, bucuria acceptării lui Isus drept Perla de mare preț și tot așa. Noi îmbrățișăm glorioasa divinitate a lui Hristos, asta e ceea ce face și de asta se bucură credința. Credința îmbrățișează umanitatea umilă, lipsită de păcat, născută dintr-o fecioară a lui Hristos; aceasta o îmbrățișează, se odihnește în ea, se bucură de ea. Credința îmbrățișează puterea care face minuni și care crează universul, a lui Hristos. Credința îmbrățișează moartea care păstrează legământul, care împlinește legea, care săvârșește neprihănirea, care oferă desăvârșirea și ascultarea lui Isus Hristos. Moartea lui Hristos, cea care poartă mânia, care înfăptuiște îndreptățirea, care face ispășirea păcatului… Acestei morți, credința îi spune cu bucurie „Da! Da! Da! Asta e ceea ce vreau și ceea ce am nevoie. Aceasta este comoara vieții mele.” Îmbrățișarea învierii lui Hristos, cea care a cucerit moartea, care l-a înfrânt pe diavol și care a deschis cerul; îmbrățișarea regalității lui Hristos, cea suverană, mijlocitoare, atotprezentă, care nu ne lasă niciodată singuri. Și lista ar putea continua la nesfârșit. Iată ce înseamnă bucuria credinței! Ea este acceptarea, primirea, consumul Pâinii și Apei, care sunt toate de la Hristos sau de la tot ce este Dumnezeu pentru noi în Hristos. Aceasta este credința!

Acum, dacă acest lucru este adevărat, dacă este să descoperim ceva aici, uitându-ne la verset: „Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră; dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră” – acea bucurie a credinței – „căci stați tari în credință” însoțiți fiind de acea bucurie, este că acum avem de a face cu un text creștin. Acum nu mai avem de a face o societate caracterizată de admirație reciprocă, ci avem ceva cu totul diferit. Când vă spun eu acum că „bucuria voastră este bucuria mea”, ceea ce vreau să spun e că, atunci când voi găsiți plăcere deplină în a-L înălța pe Hristos, eu îmi găsesc plăcerea în voi. Și atunci când voi vă uitați la mine și descoperiți bucuria mea în supremația lui Hristos, voi vă găsiți plăcerea în mine și astfel, totul este spre înălțarea lui Hristos. Fiindcă bucuria mea în voi este datorită bucuriei voastre în Hristos iar bucuria voastră în mine este datorită bucuriei mele în Hristos. Aceasta se numește dragostea creștină. Nu este vorba despre o societate naturală, sentimentală, caracterizată de admirație reciprocă.

Și lucrul acesta m-a apăsat destul de mult în ultimele săptămâni. Mai am doar 2 săptămâni ca păstor al bisericii Betleem. Ultima mea predică va fi în duminica Învierii și voi încheia o perioadă de aproximativ 33 de ani. I-am privit pe acești oameni cum mă iubeau și eu îmi iubesc oamenii. Însă, iată care este lucrul ciudat. Mulți dintre voi faceți parte din biserici micuțe, alții faceți parte din biserici de mărime medie sau mare, iar eu vreau să vă încurajez cu privire la ceva. În ultimele luni, aproape în fiecare slujbă, și predic de trei ori la sfârșit de săptămână, cineva venea la mine, îmi lua mâna, se opreau, poate aveau și lacrimi în ochi și îmi spuneau: „S-ar putea să nu pot fi prezent la slujba de rămas-bun din aprilie, dar iată ce vreau să îți spun: mulțumesc!” Și câteodată, doar asta pot să spună și apoi pleacă.

Iată lucrul uimitor. Nu îi cunosc. Nu știu cine sunt ei. Alteori mă scapă de responsabilitate și spun: „Niciodată nu te-am întâlnit! Sunt aici de 8 ani, serios. Eu și soția mea suntem aici de 8 ani în campusul de nord și vreau doar să îți spun că nu am mai fost aceiași. Și dacă nu aș fi venit aici, nu aș fi știut ce să fac atunci când ne-am pierdut fiica.” Aș vrea doar să știu ce a fost aia. Ce anume a fost acea emoție? Ei nu mă cunosc. Eu nu știu cine sunt ei. Noi nu avem niciun fel de relație persoanlă, iar ei plâng înaintea mea datorită mulțumirii pe care o simt. Ce este asta? Vă spun eu ce este: este dragoste și este o dragoste care este construită pe o prețuire împărtășită a lui Isus, săptămână de săptămână, în aceași încăpere. Nici nu trebuie cunoști numele persoanei. Dacă vă vedeți reciproc, vedeți în această persoană, prețuirea lui Isus, faptul că vorbește despre splendoarea Mântuitorului meu, Isus. Ei reușesc să pătrundă lucrul acesta și să Îl iubească pe Isus. Și totul se extinde pe verticală și pe orizontală și lucruri profunde au loc în sufletul uman, din punct de vedere relațional. Chiar se întâmplă! E uimitor să vezi cum se produce asta.

Așa că, fiți încurajați! Dacă nu vă cunoașteți oamenii așa de bine cum v-ați dori, voi totuși puteți să îi iubiți cu dragoste mare și lucruri cu adevărat profunde se pot întâmpla, de-a lungul timpului, între oamenii care sunt bine hrăniți. „Bucuria voastră este bucuria mea” acum înseamnă că atunci când tu îți găsești bucuria supremă în Hristos, atunci eu îmi găsesc bucuria în tine. Și „bucuria mea este bucuria voastră” înseamnă acum că atunci când îmi găsesc bucuria deplină în Hristos, tu îți găsești bucuria în mine. Acesta este țelul slujirii lui Pavel. „Eu lucrez împreună cu voi, pentru bucuria voastră” și în mod specific pentru „bucuria credinței”. Anume, acea bucurie de a-L primi pe Hristos ca și comoara ta supremă. „De aceea, trăiesc. Vreau ca să aveți bucuria în Hristos.” În felul acesta și cu scopul acesta se dăruiește pe sine Pavel. Nu este un țel ieftin, după cum am spus, nu este o „bucățică” creștină lipsită de semnificație, aruncată psihologic oamenilor aflați în nevoie, din mijlocul congregației, ci este ceva care este adânc, foarte profund înrădăcinat în înțelegerea pe care o are Pavel cu privire la Evanghelie, cu privire la cine este el și care este scopul slujirii lui. Și are nevoie să le spună, acesta este un alt pas, că aceasta este un țel foarte periculos în slujire. Este un țel extrem de periculos!

Dacă cineva vă aude că spuneți că scopul vostru pentru biserică este bucuria bisericii, acesta o să spună că doar un păstor american care este de clasă mijlocie, înstărit și lipsit de persecuție, ar putea vorbi în felul acesta. Ați putea să îl priviți direct în ochii și să-i spuneți: „Tu habar n-ai ce vorbești! Atunci când eu lucrez împreună cu voi pentru bucuria voastră, eu nu o fac ca să vă răsfăț. Vă pregătesc să suferiți.” Întregul scop al meu în pregătirea oamenilor mei ca ei să aibă bucurie supremă în Hristos, este pentru ca ei să nu își piardă bucuria atunci când ei pierd totul, mai puțin pe Hristos. Și într-adevăr, mă uit în urmă având un sentiment dulce de mulțumire, la numărul de mărturii din biserica mea care au spus că au experimentat asta și care au trecut prin lucruri cumplite, având bucurie. Așadar, este o chemare periculoasă. Dacă ar fi să fiți de acord cu mine, că ar trebui să mergeți acasă acum și să faceți ca ambiția voastră pe tot parcursul vieții, să fie acea de a lucra cu oamenii voștri pentru bucuria lor, atunci voi nu i-ați răsfăța cu bogății, ci i-ați pregăti pentru suferință.

Soția mea și cu mine am cumpărat o serie de DVD-uri, produse de site-ul chinasoul. org, iar titlul seriei era „Crucea – Isus în China”. Primul este numit „Izvorul vieții”, următorul „Semințele sângelui” și apoi, următorul este numit „Paharul amar”. Și le-am urmărit împreună; este vorba despre înflorirea bisericii din China, în ultimii 40-50 de ani, prin intermediul suferințelor. Și am rămas cu impresie copleșitoare: tema ce dăinuia în cadrul tuturor acelor DVD-uri era „Bucurie! Bucurie! Bucurie!”. Părea ca și cum oamenii în vârstă – știți, cei cu barbă albă, oamenii bătrâni – cei care au suferit cel mai mult, vorbeau în cel mai înduioșător, blând și aproape palpabil mod cu putință cu privire la dulceața prezenței Domnului Isus și despre bucuria credinței în mijlocul suferințelor lor.

Nu pretind că aș fi suferit în slujirea mea; nu am suferit nimic în comparație cu felul în care au suferit creștinii de-a lungul istoriei și ce au experimentat ei. Deci, întotdeauna încerc să testez concluziile mele exegetice prin prisma realității așa încât să vorbesc despre ea, având un simț al adevărului viu mai degrabă decât doar o teorie biblică. Privindu-i pe acești creștini din China cum mărturisesc despre bucuria trainică și neclintită în Domnul în mijlocul suferințelor, mi-a întărit senzația pe care o am cu privire la faptul că, da, mergem spre direcția potrivită aici: lucrăm cu oamenii noștri pentru bucuria lor pentru ca, atunci când vine vorba despre oamenii din China și despre faptul că ei stau închiși în închisori timp de 20 de ani, separați fiind de soții și de copii, pe nedrept, să vedem că ei nu își petrec timpul lovind pereții, întrebând „Unde este Dumnezeu?” Noi, americanii suntem așa de gata să Îl provocăm pe Dumnezeu atunci când lucrurile nu merg bine. Lor nici nu le-a trecut prin minte să Îl provoace pe Dumnezeu, Dumnezeu era tot ce ei aveau. Deci, nu este un răsfăț al oamenilor voștri atunci când le spuneți „o să lucrez cu voi pentru bucuria voastră”, ci este o pregătire a oamenilor voștri pentru suferință.

S-ar putea să fie o idee bună pentru mesajul meu, să pun întrebarea: De ce nu a spus Pavel în versetul 24 al capitolului 1, „noi lucrăm împreună cu voi pentru dragostea voastră”? Și motivul pentru care spun lucrul acesta, este pentru că eu sunt conștient că atunci când spun: „Fie ca țelul slujirii voastre să fie bucuria oamenilor voștri, acea bucurie care Îl înalță pe Hristos, care este satisfăcătoare pentru suflet și care lucrează spre înaintarea misiunii”, cineva ar putea veni la mine și ar putea să îmi citeze numeroase texte importante care evidențiează că țelul slujirii lui Pavel era dragostea. Cum ar fi 1 Timotei 1:5: „Ținta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun și dintr-o credință neprefăcută.” Noi țintim ca voi să ajungeți să fiți oameni iubitori. Și lucrul acesta ar fi foarte adevărat. Nu am de gând să anulez vreun verset din Biblie.

Așa că mă întorc, atunci când aud o voce ca cea din 1 Timotei și spun: De ce a spus „lucrez împreună cu voi pentru bucuria voastră”? Nu ai vrut oare să spui „dragoste”? Nu vrei să spui că adevăratul țel este despre ceilalți? Și iată răspunsul meu la întrebarea de ce, până în acest punct, Pavel a spus „bucurie” și nu „dragoste”. Anume, fiindcă dacă voi aveți ca țel dragostea față de lume, dragostea față de oameni și toate celelalte roade ale dragostei pe care vreți ca oamenii voștri să le aibă, „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru… ” Și la toate spunem: Da! Da! Da! Dacă încercați ca toate acestea să fie un țel și întodeauna sunteți pe urmele lor spunându-le: „Faceți faptele acestea bune! Iubiți-i pe oameni! Iubiți-i! Iubiți-i! Faceți aceste fapte bune~_!”& ~Dar când încercați să ocoliți bucuria imensă în Hristos cea care schimbă inima, atunci 3 lucruri urâte se vor întâmpla. Primul lucru este faptul că rădăcina dragostei va fi îndepărtată. Nimeni nu va reuși să susțină dragostea autentică față de lume dacă nu este profund satisfăcut în Isus. Al doilea lucru este faptul că îndepărtați darul dragostei. Ce lucru ați putea să dați oamenilor dacă voi nu aveți bucurie în Isus? Ce le veți da? Un stomac plin? Abilitatea de a citi? Și apoi iadul? Singura modalitate prin care putem iubi oamenii în mod autentic, este de le face și lor parte de o satisfacere a sufletului în Isus, una care niciodată nu se sfârșește. „Înaintea Feței Tale, sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice, în dreapta Ta.” Dacă nu aveți lucrurile acestea pe care să le dați oamenilor voștri, atunci voi, în cele din urmă, nu le arătați dragoste. Doar jucați jocuri sociale. Am o povară grea pe inimă în aceste zile și anume că evanghelicii spun întregii lumi că „Ne pasă de toată suferința, în special de suferința eternă”. Așa că dacă voi nu aveți un dar pentru a face lucrul acesta, atunci ați dat la o parte orice capacitatea de a-i iubi. Așa că dacă încercați să ocoliți dragostea, ca și țel final al bucuriei în Isus, al împlinirii în Isus, și ajungeți în punctul acesta, ce le veți oferi?

Al treilea lucru care ar fi pierdut ar fi spiritul dragostei. Te simți mai iubit atunci când cineva, plin de resentimente, face ceva bun pentru tine sau atunci când o face plin de bucurie? Un lucru bun. Ei fac un lucru bun pentru tine. În primul caz, acest lucru îl fac fiind plini de resentimente: „Nu vreau să îl fac, dar se presupune că trebuie să îl fac și atunci o să îl fac.” Iar în cel de-al doilea caz, ei ar spune: „Mi-ar plăcea să fac lucrul acesta pentru tine. M-ar face fericit.” În care dintre aceste situații, v-ați simți mai iubiți? Iar dacă încercați să ocoliți bucuria adâncă, pătrunzătoare, acea bucurie a sufletului care își găsește satisfacția în Isus, cu scopul de a-i învăța pe oamenii voștri să iubească, atunci vă veți trezi cu niște oameni care fac lucrul acesta din obligație, oameni legaliști, nefericiți și împovărați.

Să vă dau un exemplu despre cum anume funcționează acest lucru în ceea privește dragostea, din 2 Corinteni capitolul 8, privind per ansamblu. Iubesc acest pasaj. Mă convinge la nivelul cel mai profund și mă umple de o dorință aprinsă cu privire la cum anume mi-aș dori să fiu și cum anume aș vrea să influențez biserica să fie. Așadar, aici îl avem pe Pavel folosindu-se de exemplul credincioșilor din Macedonia pentru a arăta corintenilor cum să fie generoși și plini de dragoste. Să vedem cum face lucrul acesta. „Fraților, voim să vă aducem la cunoștință harul, pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei. În mijlocul multor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare și sărăcia lor lucie, au dat naștere la un bleșug de dărnicie din partea lor.” Este, pur și simplu, glorios lucrul acesta. Deci, să ne uităm la cele trei elemente. Harul s-a coborât, „vreau ca voi să știți despre harul lui Dumnezeu”, acest har așa de măreț și atât de suveran s-a coborât peste bisericile din Macedonia și lucrul acesta a produs ceva supranatural. Acesta este primul element.

Al doilea element. Ce anume a produs? Lucrul acesta a dus la o revărsare de bucurie, în versetul 2. Însă ceea ce face ca această bucurie să fie așa de uimitoare este faptul că este prinsă la mijloc, între necazuri, pe de o parte, și sărăcie, pe de altă parte. În mijlocul necazurilor cumplite, a abundenței bucuriei tale și sărăciei extreme – acesta fiind cel de-al doilea pas – harul se coboară, harul suveran și, prin intermediul predicării Evangheliei, Dumnezeu se coboară și aduce în uimire aceste suflete și le trezește. „Păcatele îți sunt iertate, iadul este sigilat, raiul este deschis; tu ești justificat, păcatele îți sunt șterse, Duhul Sfânt locuiește în tine, ești în drum spre glorie.” Ei au crezut toate acestea din toată inima, așa încât bucuria lor era, așa cum spune aici, „peste măsură de mare”. Necazurile lor se înăspreau, „în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”, iar sărăcia lor nu dispăruse; ceea ce înseamnă că bucuria lor nu se baza pe lipsa necazurilor, iar bucuria lor nu se baza pe lipsa sărăciei, ci bucuria lor se baza pe harul care i-a unit cu Hristos și care le satisfăcea sufletele în El.

În al treilea rând, a produs generozitate, lucru care este echivalat cu dragostea, mai târziu în versetul 7. „Abundența voastră de bucurie s-a revărsat și a produs un belșug de dărnicie.” Așa că, dacă îl întrebați pe Pavel: „De ce ai spus că bucuria este țelul slujirii tale în 2 Cor. 1:24 și nu dragostea?”, el o să arate înspre vresetul 2 din 2 Corinteni capitolul 8 și o să spună: „Uite, ce o să se întâmple. Dacă bucuria în Hristos este îndestul de puternică, dacă satisfacerea este îndeajuns de profundă, satisfacerea în tot ceea ce este Dumnezeu pentru voi în Hristos, atunci necazurile nu vor fi intimidante, sărăcia nu va fi descurajantă și astfel, slujirea voastră față de cei săraci se va revărsa.” Însă, dacă eu încerc să ocolesc bucuria, atunci produc acțiuni sociale și Hristos nu va primi gloria cuvenită. Hristos primește glorie din partea noastră atunci când El ne satisface sufletele noastre, mai mult decât lipsa necazurilor și mai mult decât prezența bogăției.

Acum, ne întoarcem acolo unde am început, să văd dacă pot explica asta. Am alcătuit o logică; am spus că dacă țelul slujirii este bucuria credincioșilor în tot ceea ce este Dumnezeu pentru ei în Isus, atunci consecința va fi aceea că bucuria noastră în Isus, ca și păstori, este o temelie esențială a acelei slujiri. Și consider că acești primi doi pași în desfășurarea logicii, au fost demonstrați în cadrul acestui pasaj. Versetul 24 demonstrează primul pas, „lucrăm și noi împreună cu voi la bucuria voastră”, acesta este țelul slujirii și faptul că eu trebuie să împărtășesc acea bucurie, se demonstrează în felul în care Pavel o prezintă în versetele 2 și 3, „bucuria mea este bucuria voastră și bucuria voastră este bucuria mea”. Este de neconceput pentru Pavel ca el să slujească pentru bucuria altora în Dumnezeu, atunci când el nu avea parte de ea. Este, pur și simplu, de neimaginat. Și întotdeauna a fost așa în slujire, nu-i așa? Psalmul 40, versetul 3: „Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulți au văzut lucrul acesta, s-au temut și s-au încrezut în Domnul.” A pus o cântare nouă în gura mea, mulți vor vedea lucrul acesta și se vor încrede în Domnul. Așa funcționează slujirea. Eu am bucuria și ei se îndreaptă spre Dumnezeu.

Sau Psalmul 51, versetul 12: „Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale și sprijinește-mă cu un duh de bunăvoință! Atunci, voi învăța căile Tale pe cei ce le calcă, și păcătoșii se vor întoarce la Tine.” „Fă-mi parte de bucuria mântuirii mele pentru ca astfel păcătoșii să vină la Tine.” În felul acesta funcționează. Deci, nivelul doi în cadrul acestei logici a mesajului este „Da! Da! Eu trebuie să îmi găsesc împlinirea în Hristos, dacă e să îndrept oamenii spre Hristos, El fiind comoara atotsatisfăcătoare din întreg universul.” Aceasta este natura slujirii.

Unul dintre versetele preferate cu privire la aceasta este în Evrei 13:17: „Ascultați de mai marii voștri, și fiți-le suspuși, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele”; lăsați ca ei, liderii, păstorii să facă aceasta „cu bucurie, nu suspinând că așa ceva nu v-ar fi de niciun folos”. Îmi place pasajul aceasta; el spune că un păstor bucuros este un păstor de folos. Nu ar fi de niciun folos oamenilor dacă păstorul ar suspina din cauza slujirii sale. „Nu vreau să fac asta, dar trebuie să o fac, așa îmi câștig existența.” Mai degrabă e de folos un păstor care spune: „Iubesc pe Dumnezeul meu, iubesc Cuvântul Său, îmi iubesc oamenii. Sunt multe poveri, dar iubesc ceea ce fac. Aceasta este bucuria mea, să îi văd pe ei cum își găsesc bucuria în Dumnezeu, cu ajutorul cuvintelor mele.” Aceasta face oamenii să fie sănătoși, conform cu Evrei 13:17.

Și lucrul acesta ne conduce către ultimul, cel de-al treilea nivel al logicii. Dacă țelul slujirii este acela de a-i ajuta pe oameni să își găsească împlinirea, satisfacția în valoarea supremă și frumusețea lui Isus, atunci satisfacția noastră trebuie să fie o temelie esențială a acelei slujiri, lucru care ne conduce către bază, și mai profund decât aceasta, trebuie să fie, deci, o foame după Dumnezeu sau după Isus. Asta pentru că acolo unde nu există o foame după ce anume vei mânca, nu există nicio plăcere în a mânca, nu-i așa? Dacă nu te bucuri de ceea ce vei pune în gură, nu o să spui: „Hmm! Ce bun e!” O să o înghiți ca și cum ai înghiți o vitamină sau niște spanac. Asta înseamnă că o temelie esențială a unei slujirii pline de credincioșie și efective, este, de fapt, foamea după Dumnezeu. Ascultați-l pe Petru. După ce a spus că „ați fost născuți din nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi”, anume Duhul Sfânt, prin Cuvântul viu și statornic al lui Dumnezeu, care este Evanghelia, el continuă – după ce înlăturăm diviziunile capitolelor – să spună „ca niște prunci născuți de curând, să doriți – epipotheō adică o dorință puternică – să doriți laptele duhovnicesc”. Deci, sunteți ca niște bebeluși care tocmai au venit pe lume, și cautăți neobosiți până găsiți laptele. Lucrul acesta se află înlăuntrul vostru, asta fac bebelușii mereu. Nașterea din nou produce dorință și astfel „vreau laptele Cuvântului”. Însă, iată cum se continuă versetul: „ca niște prunci născuți de curând să doriți laptele duhovnicesc și curat, pentru ca prin el să creșteți spre mântuire, dacă ați gustat în adevăr că bun este Domnul”. Iar dacă nu ai gustat, nu Îl vei dori pe El. Nu va exista o primire atotsatisfăcătoare a lui Isus, ca fiind comoara supremă și cea mai valoroasă din lume, dacă aici, în interiorul tău, nu ai fost adus la viață ca să guști și să vezi că El este bun, că El este mai de dorit decât orice alt lucru din lume. Aceasta este nașterea din nou. Un lucru destul de radical.

Și nu doresc să sugerez nimic prea dur, cum ar fi că oamenii născuți din nou cu adevărat nu au parte de suișuri și coborâșuri în ceea ce privește dorința lor, pentru că noi ne confruntăm cu ele. Ne confruntăm cu ele și de aceea trebuie să luptăm în fiecare zi. De aceea și psalmistul spune (Psalmul 42): „Cum dorește cerbul izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeul! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul Cel viu!” Sau în Psalmul 63: „Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă”; iată aici vocea omului care a gustat și a văzut că Dumnezeu este bun, și la acest moment nu primește tot ce are nevoie și tot ce își dorește. El plânge, caută și aleargă înspre pârâu și face lucrul acesta în fiecare zi. Faceți voi lucrul acesta în fiecare zi?

Temelia slujirii voastre, foamea după Dumnezeu; deasupra acesteia, fundamentul pentru slujirea voastră este să fiți satisfăcuți în tot ceea ce este Dumnezeu pentru voi, în Isus, iar țelul acestei slujiri este să îi ajutați pe acei oameni să meargă acolo. Să îi ajutați să meargă înspre acolo. În tot timpul vieții voastre, dedicați-vă lucrului acestuia. Să aduceți oamenii din punctul în care iubeau lumea, când erau satisfăcuți de lume, la punctul în care supun toate acestea morții și Îl primesc pe Isus ca fiind comoara atotsatisfăcătoare a lor. Acesta este țelul vostru în slujire, să îi ajutați să ajungă în punctul acesta.

Închei prin a-l lăsa pe Ioan să pună toate lucrurile împreună, prin intermediul cuvintelor lui Isus în capitolul 7, versetul 37: „Dacă însetează cineva – adică dacă cineva experimentează o adevărată foame după Dumnezeu sau după Hristos – să vină la Mine și să bea.” Lăsați ca foamea lui să fie satisfăcută în Mine”. „Cine crede în Mine – este acea bucurie a credinței, este venirea credinței, este satisfacerea, foamea, însetarea credinței – din inima lui vor curge râuri de apă vie”.

Iată-o! Ai tu, pastore, o sete, o foame după Dumnezeu? Nimic, absolut nimic nu o poate domoli decât Dumnezeu. Niciun serial de televiziune nu o poate domoli, nicio soție și niciun copil nu o pot domoli, nicio slujbă, nicio predicare, nicio carte nu o poate domoli, ci un singur lucru, anume Dumnezeul Cel viu, experimentat prin intermediul Duhului Sfânt, prin Cuvântul Său, umblând cu El zilnic – El este Pâinea mea, El este Fântâna mea. Dacă experimentezi această foame, atunci vei începe să crești în ceea ce privește împlinirea în El, și ea se va transforma într-un râu, un râu de apă vie. Și oamenii voștri vor bea din el, vor bea din el de-a lungul deceniilor, și aceasta le va da toată puterea și eliberarea de dragostea pentru această lume. Așa că, dăruiți-vă lucrului acestuia, cu toată inima voastră!

Tată, mă rog ca noi să ne îndepărtăm față de tot ce ar putea concura cu Tine, și mă rog ca în mijlocul tuturor bucuriilor legitime ale vieții, Tu să fii bucuria noastră supremă. Mă rog ca Tu să vii și să dai oricăruia din această încăpere, care nu a gustat și nu a văzut, care nu a savurat că Domnul este bun, posibilitatea de a gusta în seara aceasta. Și nu lăsa vreodată ca această foame să dispară, alimenteaz-o cu din ce în ce mai multă bunătate de-a Ta, până ajunge să fie o dependență de Dumnezeu. Apoi, dă-le-o oamenilor care sunt slujiți de către liderii din încăperea aceasta, lasă tu ca ei să fie slujiți în felul acesta. Fie ca noi toți să mergem la casele noastre și să hotărâm noi modalități de „a lucra împreună cu voi, pentru bucuria voastră”. Cu scopul acesta, menține Tu foamea noastră! Ție mă rog, în Numele lui Isus, amin!

Dacă îl credeți pe Moise

27 sept.

Dumnezeule îndurător, mă rog ca al Tău Cuvânt să fie proslăvit în această seară, al Tău Cuvânt să fie proslăvit duminică dimineața, al Tău Cuvânt să fie proslăvit în viețile noastre, în inimile noastre, în mințile noastre, în faptele noastre. Tu Ți-ai proslăvit Cuvântul prin Numele Tău. Cuvântul Tău este insuflat de Dumnezeu, Cuvântul Tău este curat, încercat de șapte ori în cuptorul cu foc, Cuvântul Tău este mai tăietor decât o sabie cu două tăișuri, pătrunzând până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii. Cuvântul Tău este viață. Doamne, împuternicește-mă să fiu o unealtă loială a Cuvântului Tău, ajută-mă, Te rog, să-L rostesc. Și Duhule Sfant, convingător și puternic deschide căi acum, treci dincolo de întăriturile uriașe din viețile oamenilor, care i-au oprit să audă adevărul Cuvântului, și să iubească Cuvântul, și să se supună Cuvântului, și să îndeplinească Cuvântul, și să se bucure în Cuvânt, și să urmeze Cuvântul, și să se hrănească din Cuvânt, și să fie satisfăcuți de Cuvânt și să mearga în Rai cu Cuvântul. Treci dincolo de ele, Dumnezeule Atotputernic! În Numele lui Isus m-am rugat. Amin.

Acum, în loc să mergem repede mai departe la capitolul 6, am considerat că ar fi bine să mai zăbovim o dată asupra capitolului 5 din Evanghelia după Ioan, cu scopul de a pune o întrebare care, cred eu, ridică o problemă extraordinar de importantă în ce privește Evanghelia lui Ioan și celelalte scrieri din Noul Testament, și anume: cum au văzut Isus și apostolii Scripturile evreiești, cele pe care noi le numim Vechiul Testament. Ce au avut acele Scripturi de-a face cu Isus, și cum schimbă acest lucru situația pentru noi. Așadar, acesta este mănunchiul de întrebări pe care le vom aborda, iar motivul pentru care este atât de potrivit să ne oprim aici, e din cauza a două versete. În primul rând versetul 39. Ioan 5:39: „Cercetați Scripturile”, spune Isus,”pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” Aveți dreptate să căutați viața veșnică în Scripturi, dar greșiți crezând că o veți găsi oriunde altundeva decât în Mine. Ei, termenul „Scripturi” – vedeți acea frază „Cercetați Scripturile”? Aceea e o referire la Scripturile evreiești.

Noi, creștinii, avem o parte a Bibliei noastre, care include acele Scripturi, și o numim Vechiul Testament. Și motivul pentru care o numim Vechiul Testament este acesta: noi credem că Mesia, mult așteptatul Mesia evreiesc, a venit. Iar numele Lui este Isus. Și a venit ca să moară pentru păcătoși, așa că fie că ești evreu sau faci parte dintre Neamuri, dacă crezi în Mesia și în lucrarea Sa de pe cruce și în învierea Sa, poți să devi un evreu adevărat, poți să fii inclus în promisiunea făcută lui Avraam și acest legământ, pe care Îl face prin moartea Sa pe cruce, îl numește Noul Legământ. El a ridicat sus paharul, tocmai cum am făcut și noi, și a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu”. Ei, aceasta e o expresie luată din Vechiul Legământ, din Scripturile evreiești, din Ieremia 31:33. Aceasta înseamnă că va veni într-o zi, va veni un Mesia și va fi zdrobit de Tatăl, și mulți vor fi socotiți neprihăniți prin El și va învia din morți. Isaia 53. Noi credem ca aceasta s-a întâmplat și că scrierile pe care le-a autorizat prin apostolii Săi, dezvăluie Noul Legământ. Și prin urmare noi avem în Bibliie noastre o parte care se numește Noul Legământ. Noul Testament și Noul Legământ înseamnă același lucru. Vechiul Testament și Vechiul Legământ înseamnă același lucru. Așa că noi iubim Scripturile evreiești! Noi suntem evrei! Nu trec cu vederea… În caz că sunt evrei aici: să nu credeți că nu realizez că fac parte dintre Neamuri și că vin în această moștenire târziu, și că nu am nici un drept natural să fiu aici deloc. Eu sunt o ramură de măslin sălbatic, așa mă numește Pavel. Evreii sunt ramuri naturale de măslini, ei fac parte din pom. Ei sunt ai lui Mesia și doar prin necredință sunt rupți. Eu nu fac parte din pom, eu nu ar trebui să beneficiez de făgăduințele avraamice, dar beneficiez! De ce? Pentru că Mesia, când a murit, a deschis ușa larg pentru evrei și Neamuri, așa încât dacă vor crede în El, ei vor fi altoiți în spița avraamică, și anume a lui Isus. Și vor deveni evrei spirituali adevărați și vor moșteni prin urmare toate făgăduințele făcute lui Avraam și celorlalți profeți.

E uimitor când citești toată Biblia. Genesa 12:2,3: „Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Nu este aceasta minunat? Acesta e singurul motiv pentru care orice om dintre Neamuri este salvat. Acesta este singurul motiv! Nu există o cale separată, doar cea evreiască! Salvarea este de-a evreilor! Punct. Singura cale să fii salvat e să devi evreu. Deci, Pavel a spus in Galateni 3:8: „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.” În tine! În tine vor fi binecuvântate toate națiunile… Tu trebuie să intri în Avraam ca să fii salvat. Așa că noi creștinii, nu respingem Scripturile evreiești. O, nu! Noi le acceptăm, noi le iubim. Ele sunt mai dulci decât mierea pentru buzele noastre. Ele sunt mult mai prețioase decât aurul, decât mult aur curat pentru că, în pregătire, ele arată toate către Isus, pe care Îl iubim mai presus de orice. Și, în iluminare continuă să arunce lumină, după lumină, după lumină asupra semnificației a ceea ce a făcut. Nu poți să știi prea multe despre ce a realizat Isus dacă închizi Scripturile evreiești.

Acum, înapoi la Ioan 5:39.”Cercetați Scripturile” – tocmai am meditat alături de voi asupra cuvântului „scripturi”.”Cercetați Scripturile”, spune Isus,”pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” Deci Isus spune că – aceasta e amețitor – Isus spune că „toate Scripturile mărturisesc despre Mine”. Nici un amendament de genul „o parte din ele”.”Scripturile mărturisesc despre Mine”. Acum versetul 46: „Căci, dacă ați crede pe Moise” – Moise este autorul primelor 5 cărți ale Scripturilor evreiești – „Căci, dacă ați crede pe Moise, M-ați crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine.” Cugetați alături de mine, preț de o clipă, asupra implicațiilor cuvântului „mărturisesc” din versetul 39.”Cercetați Scripturile [… ] tocmai ele mărturisesc”. Ce înseamnă acest „mărturisesc”? Este folosit de 42 de ori în Evanghelia după Ioan. Nimeni nu folosește acest cuvânt atât de des precum Ioan. Este un cuvânt important pentru Ioan. Ce înseamnă? Lăsați-mă să vă citesc câteva versete și veți putea să-mi spuneți dumneavoastră ce înseamnă pentru Ioan. Ioan 1:34, Ioan Botezătorul spune: „Și eu am văzut lucrul acesta și am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu”. Ioan 3:11, Isus spune: „Noi vorbim ce știm și mărturisim ce am văzut”. Ioan 3:32: „El mărturisește ce a văzut și a auzit”. Ioan 19:35: „Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut”. (n. t. în engleză este utilizat un termen din familia lexicală a cuvântului „a mărturisi”) Cu toții știm ce înseamnă un martor. El nu argumentează că a avut loc crima. El a văzut-o! El stă în picioare și spune: „Am văzut-o, o știu. Nu aduc un argument. Sunt un martor.”

La ce se referă acolo când spune „Scripturile mărturisesc despre Mine”? Ce înseamnă? Păi, Scripturile nu pot să vadă. Ele sunt doar cuvinte. Deci eu presupun că Dumnezeu, care Și-a insuflat Scripturile – 2 Timotei 3:16 – Dumnezeul care a insuflat Scripturile Sale, L-a văzut pe Isus. Și-a văzut Fiul pentru totdeauna. Și-a văzut Fiul în Rai dintotdeauna. Și a văzut derulându-se în mintea Lui întreaga istorie a răscumpărării: partea evreiască, partea creștină… A văzut-o toată și a scris-o. De-a dreptul îți taie respirația acest lucru. Mărturia despre Isus este prezentă pretutindeni în Vechiului Testament. Lăsați-mă să vă prezint un scurt studiu pentru că știu că… dacă sunteți ca mine în felul de a gândi, vă gândiți într-un anumit mod chiar acum, e nepotrivit. Felul de-a gândi este: „Arată-mi câteva locuri. S-a născut în Betleem. Așa-i?” Mike, dă-mi versetul acela. Acum puteți vedea: e o profeție și o împlinire. La asta se gândește toată lumea, când se gândește la asta. Isus. Este despre Isus. Păi asta e adevărat. Doar că e total nepotrivit ca răspuns la versetele 39 și 46. Scripturile mărturisesc despre Isus.

Lăsați-mă să vă ofer o privire de ansamblu asupra restulului Evangheliei după Ioan, ca să vă arăt cât de atotpătrunzătoare este „mărturia”.

Ioan 2:17 – Isus îi alungă pe vânzători din Templu și citează din Psalmul 69:9, ucenicii Lui își amintesc că a fost scris „râvna Casei Tale mă mănâncă”.

A doua: în Ioan, capitolul 6, Isus le-a amintit evreilor că părinții lor au mâncat mană în pustie, și apoi o aplică asupra Lui Însuși: „Pâinea lui Dumnezeu este aceea care Se coboară din cer și dă lumii viața.” Deci mana este despre Isus.

A treia: Ioan 6:44, Isus îi învață că „Nimeni nu poate veni la El, dacă nu-l atrage Tatăl”.”Dacă nu-l atrage Tatăl.” Iar apoi explică spunând că asta înseamnă că fiecare persoană care a venit la Mine a fost personal învățată de către Tatăl să vină. Și apoi citează din Isaia 54:13: „În Proroci este scris: „Toți vor fi învățați de Dumnezeu.” Așa că oricine a ascultat pe Tatăl și a primit învățătura Lui vine la Mine.” (Ioan 6:45) Deci Prorocii ne arată cum pot fi salvați oamenii prin Isus.

Numărul patru: Ioan 7:38 – compară Duhul Sfânt cu apa vie curgând din inima creștinului.”Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Poate se referă la Isaia 58. Nu este nici o propoziție în Vechiul Testament, care zice „din inima lui vor curge râuri de apă vie”. Poate se referă la Isaia 58:11: „vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.” Și poate pasajele care compară Duhul Sfânt cu apa, în Ezechiel și Ieremia.

Numărul cinci: Ioan 7:42. Dușmanii lui Isus au atras atenția asupra faptului că Mesia trebuia să se fi născut în Betleem, și „Tu nu Te-ai născut în Betleem”. Ei nu știu. Ei cred că e din Nazaret. Punct. Ei îl acuză: „Tu nu poți fi Mesia!” Și așa Mica 5:2 este citat de inamicii lui Isus și, indirect, Isus este reabilitat pentru că El s-a născut de fapt în Betleem, exact cum spune Mica 5:2.

A șasea: Ioan 10:35. Acum, aceasta este una din cele mai importante declarații din Biblie, despre Biblie, venind din gura Lui Isus. Referindu-se la Psalmul 82:6 despre „dumnezei”, Isus adaugă această frază mică: „și Scriptura nu poate fi desființată”. Aceasta este una din cele mai puternice afirmații existente a Domnului nostru, despre infailibilitatea Bibliei: „Scriptura nu poate fi desființată.” Şi noi știm că El se referă la întreg Vechiul Testament. Nu este ceva neobișnuit pentru El să vorbească în felul acesta. Ascultați Matei 5:17,18: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Cu alte cuvinte, cele mai mici porunci ale Bibliei, se vor îndeplini. Nici una din ele nu va cădea. Aceasta o spune Isus.

Numărul șapte. Aceasta este cea mai uimitoare, cea mai impetuoasă afirmație despre relația dintre Isus și Vechiul Testament care există. Ascultați aici. În Ioan 12:37-41, Ioan citează Isaia 6. Citează versetul 10 din Isaia 6. Dar noi știm cea mai cunoscută parte din Isaia 6. Vă amintiți?”am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt.” Și apoi trece la versetul 3: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” Și Ioan, în versetul 41 spune: „Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui”, a lui Isus,”și a vorbit despre El.” Deci, trageți aer adânc în piept și vedeți dacă inima voastră nu se cutremură în fața acestui fapt: Isaia vede în mod vădit gloria Lui Iahve.”L-am văzut pe Iahve, Dumnezeu Atotputernic, Creator al cerului și al pământului. Sfânt, sfânt, sfânt este Iahve. Tot pământul este plin de gloria Lui.” Și Ioan spune că Isaia a spus ce a spus pentru că se uita la Isus.

De unde eu trag concluzia că oriunde apare Dumnezeu în Vechiul Testament, Isus apare. Peste tot! Nu doar ici și colo ca de exemplu Mica 5:2, Isaia 9:6, Zaharia 13 și un măgăruș. Da – pentru toate acelea. Acest text spune: când un profet Îl vede pe Dumnezeu, el Îl vede pe Isus. Când gloria de la Dumnezeul Atotputernic apare, Isus apare. Scripturile mărturisesc, ele au văzut gloria și mărturisesc peste tot despre Isus. Oriunde acționează Dumnezeu, Isus acționează. Oriunde apare Dumnezeu, Isus apare. Asta înseamnă că modul în care Vechiul Testament îi pregătește pe oameni să Îl cunoască pe Isus, nu este doar prin profeții specifice, pe care să le poate apoi identifica: „O, uite unde a fost născut!” sau „O, uite! Poartă un anumit fel de haine!” „O, uite! Un porumbel a coborât!” Este mult mai mult decât atât. Vechiul Testament îi pregătește pe oameni să-L întâlnească și să-L cunoasca pe Isus în felul acesta: dacă Îl întâlnești pe Dumnezeu, dacă Îl cunoști pe Dumnezeu, dacă Îl admiri pe Dumnezeu, dacă Îl crezi pe Dumnezeu și ești modelat de Dumnezeu, cum singur se revelează cu adevărat în Vechiul Testament, tu Îl vei cunoaște pe Isus când apare, pentru că tu Îl vei fi cunoscut deja pe Isus. Și dacă nu îl cunoști pe Isus când apare, tu nu L-ai cunoscut niciodată pe Dumnezeu. Aceasta este toata structura argumentului lui Ioan în această carte.

Numărul opt. Acesta a fost Ioan 12, acum numărul opt. Începând de la capitolul 13, Ioan nu mai contenește cu Vechiul Testament, ca să arate că toate detaliile sunt plănuite de Dumnezeu, puse în scenă de Dumnezeu, prezise de Dumnezeu. Capitolul 13, versetul 18: „Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.” – Psalmul 41:9 Ioan 15:25: „M-au urât fără temei.” – Psalmul 35:19 Ioan 17:12: „Niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.” – Psalmul 109:8 Ioan 19:24: „Și-au împărțit hainele Mele între ei, și pentru cămașa Mea au tras la sorți.” – Psalmul 22:18 Ioan 19:28: „După aceea Isus, ca să împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete.” – Psalmul 69:21 Ioan 19:36: „Niciunul din oasele Lui nu va fi sfărâmat.” – Psalmul 34:20 Ioan 19:37: „Și, în altă parte, Scriptura mai zice: Vor vedea pe Cine au străpuns.” – Zaharia 12:10 Și, în sfârșit, Ioan 20:9: „Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învie din morți.” – Psalmul 16:10 Și pe lângă toate acestea, această carte este îmbibată cu aluzii indirecte la Vechiul Testament.

Acelea sunt citate, apoi mai sunt aluzii, și apoi este totul în Vechiul Testament. Așa că această stratificare: aluzii – care sunt indirecte, profeții și predicții – care sunt precise, și revelaţia extinsă a lui Dumnezeu, care este o revelaţie a lui Isus. Întreg Vechiul Testament este o revelaţie a lui Hristos. Acum, am spus mai devreme, sau dacă nu am spus-o aveam intenția să o spun. Nu pot să îmi amintesc dacă am spus sau nu… Implicațiile acestui fapt sunt imense. Așa sunt! Pentru dumneavoastră și pentru toți pe care îi știți și care pretind că Îl cunosc pe Dumnezeu și s-ar putea să nu-L cunoască. Aceste implicații, pe care am să le schițez apropiindu-mă de încheiere, aceste implicații sunt foarte controversate într-o cultură religioasă relativistă, pluralistă, în care este considerat arogant să sugerezi că dacă cineva susține că îl cunoaște pe Dumnezeu, s-ar putea să nu-L cunoască. Ceea ce este exact ce face Isus în mod repetat.

Sunt 3 implicații și premisa de la care pornim e aceasta, și cred că am observat-o: revelaţia lui Dumnezeu în Scriptură, și revelaţia lui Isus în Scriptură sunt atât de unitare, sunt atât de unite, încât ceea ce faci cu una, definește ceea ce faci cu cealaltă. Așa că ce faci din Dumnezeu, va arăta ce faci din Isus, și ce faci din Isus, va arăta ce faci din Dumnezeu Tatăl. Aceasta e premisa din spatele acestor 3 implicații.

Numărul unu. Și eu voi face doar ca aceasta să fie foarte personal pentru voi, cei de aici: „Îl cunoști tu pe Dumnezeu?” „Îl cunoști tu pe Dumnezeu?” Ioan 8:19 este testul dumneavoastră. Isus le spune celor care pretind că Îl cunosc pe Dumnezeu și care erau adversarii Lui… De fapt, ei îi spun Lui mai întâi: „Unde este Tatăl Tău?” Îl numesc copil nelegitim, pentru că știau că Maria a fost însărcinată dinainte de a se căsători cu Iosif.”Unde este Tatăl Tău?” Și Isus le-a răspuns: „Voi nu Mă cunoașteți nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă M-ați cunoaște pe Mine, ați cunoaște și pe Tatăl Meu.” Și schimbă categoriile cu ei.”Dacă M-ați cunoaște pe Mine, ați cunoaște și pe Tatăl Meu.” Ei nu-L cunosc pe Isus, Îl resping. De aceea, El le spune: „Voi nu-L cunoașteți pe Dumnezeu!” Aceasta este ceea ce I-a atras moartea. Să spui celor mai religioși oameni de pe planetă, care au memorat întreg Vechiul Testament, că ei nu-L cunosc pe Dumnezeu, îi poate aprinde foarte repede. Și aceasta este ceea ce a zis El. Pentru că tot ceea ce am zis eu până acum în această predică, este să vă ajut să înțelegeți că atunci când Dumnezeu s-a destăinuit în Vechiul Testament, Hristos s-a destăinuit. Și dacă Hristos se arată și Îl respingi, tu nu ai cunoscut niciodată dezvăluirea Lui Dumnezeu.

Testul numărul 2. Implicația numărul 2.”Îl onorezi tu pe Dumnezeu?” Primul test era: „Îl cunoști Tu pe Dumnezeu?” – Ioan 8:19 Al doilea este: „Îl onorezi tu pe Dumnezeu?” Întrebați-vă singuri chiar acum. Îl onorez eu pe Dummnezeu, Făcătorul cerului și al pământului? Îl onorez eu pe Dumnezeu?” Aici este testul dumneavoastră: Ioan 5:23.”Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește pe Tatăl, care L-a trimis.” Deci Tatăl și Fiul se descoperă în Scriptură cu așa o uniune, în așa o unitate că dacă tu îl dezonorezi pe unul, Îl dezonorezi pe celălalt. Și dezonorare înseamnă să nu vorbești frumos despre El și să renegi ceea ce este. A-L onora înseamnă să recunoști că este Fiul Lui Dumnezeu, răstignit pentru păcătoși, înviat din morți, domnind în ceruri, care vine din nou, Domn al universului. Acesta este modul în care Îl onorezi pe Fiul. Și dacă repingi oricare dintre acestea, tu nu-L onorezi pe Fiu și, deci, nu-L onorezi pe Dumnezeu. Nu are importanță ce spui. Sau cât ai memorat tu din orice Biblie. Sau cât de mult mergi tu la biserică oriunde. Sau la moscheie, la sinagogă, la copaci, la moaște sau la o biserica baptistă.

Numărul trei. Primul era: „Îl cunoști tu pe Dumnezeu?” Al doilea era: „Îl onorezi tu pe Dumnezeu?” și ultimul este: „Îl iubești tu pe Dumnezeu?” Întrebați-vă singuri chiar acum: „Îl iubesc eu pe Dumnezeu?” „Îl iubesc eu pe El?” Cred că aia înseamnă: „Îl prețuiesc eu pe El? Îl apreciez? Îl admir? Îl vreau? Tânjesc după El? Îl urmez? Noi știm ce este dragostea. Nu reduceți dragostea la a face ceea ce trebuie. Sunt multe persoane care fac ceea ce trebuie și nu au pic de dragoste pentru Dumnezeu în inimile lor.”Îl iubești tu pe El?” Și aici este testul dumneavoastră: Ioan 5:42,43: „Dar știu că n-aveți în voi dragoste de Dumnezeu.” Cum știe El asta? versetul 43: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, și nu Mă primiți.” „Așa știu Eu că voi nu-L iubiți pe Dumnezeu.” Deci aici este rezumatul. Vă puteți testa singuri.”Îl cunoști tu pe Dumnezeu?” „Îl onorezi tu pe Dumnezeu?” „Îl iubești tu pe Dumnezeu?” Și testul este Isus! Isus! Isus! Pentru că întreaga Carte a Lui Dumnezeu este o revelaţie a lui Isus. Și când vezi gloria lui Dumnezeu în Isaia 6, vezi gloria Lui Isus. Să spui: „Văd gloria lui Dumnezeu, și Îl iubesc, și aici este Fiul Său, și pe El nu-L iubesc”, înseamnă că tu nu ai văzut-o niciodată.

A fost doar foc, a fost estetic, a fost doar un fior, a fost eliberarea de vină, a fost ceva colectiv. Poți să fii evreu, musulman, hindus, budist, spiritualist, animist sau creștin și să nu-l cunoști pe Dumnezeu. Poți să aparții de toate acele mișcări, poți să aparții de toate acele biserici, poți să mergi la toate acele servicii, și să memorezi toate acele catehisme, și să înveți toate acele doctrine… Măsura întregului adevăr, al cunoașterii Lui Dumnezeu, al onorării Lui Dumnezeu, și al iubirii Lui Dumnezeu este cunoașterea, onorarea și iubirea Lui Isus pentru ceea ce este, și anume Dumnezeu. De aceea creștinilor, fie că sunteți evrei sau dintre Neamuri, prin urmare născuți din nou, altoiți, beneficiari ai promisiunii lui Avraam, iubiți toată Biblia!

Nu vă împotriviți Scripturilor evreiești! Ele sunt aur! Dumnezeu este revelat, și când Dumnezeu este revelat, Isus, Salvatorul nostru și Domnul nostru și Prietenul nostru este revelat. Cred că unul din motivele pentru care este atât de puțină ucenicie creștină a lui Isus în ziua de azi, este pentru că am scos afară din Biblie viziunea despre El din Vechiul Testament. Noi credem că Vechiul Testament este pur și simplu prea dur. Noi avem nevoie de ceva febril astăzi în dragostea noastră pentru Isus. Întreg Vechiul Testament vibrează cu un fel de profunzime, tărie și greutate și soliditate, fără de care nu poți știi cum să-L urmezi pe Isus. Este totul atât de sentimental. Doar rupt, scos afară, reinventat în categorii emoționale ale secolului 21, nu categorii ale lui Isaia, Moise, Maleahi, Amos. Lăsați-vă modelați de aceste realitați uriașe din Vechiul Testament. Și atunci când Isus se va arăta, spunându-ți lucruri care te vor surprinde, tu vei spune: „Acela e Regele meu! Îl recunosc! Am presimțit asta! Am presimțit asta de secole!” Ce Dumnezeu! Ce Dumnezeu este acest Isus! Iubiți-vă Bibliile! Întreaga Biblie. Și evreilor, noi iubim Biblia voastră! Vreți să-L iubiți pe Mesia al vostru alături de noi? Noi suntem, pur și simplu, fericiți să fim evrei. Să ne rugăm.

Dumnezeule Atotputernic, tânjesc atât de mult să văd mai mult din Hristos peste tot, Așadar, deschide-mi ochii să Te văd pe Tine, Tată. Gloria Ta peste tot. Și să știu că atunci când văd gloria Ta, văd gloria Regelui meu, Salvatorul meu, Mesia al meu. Da, al meu, al unui om dintre Neamuri, Mesia al meu. Și mă rog pentru cei din această încăpere care poate nu s-au gândit niciodată la cât de prezent este Isus în întreaga Biblie. Și la cât de evreiască este Salvarea noastră, la cât de prețioase sunt Scripturile evreiești. Ca ei să se sprijinească pe asta, Doamne. Să se sprijinească, să învețe mai mult. Și ca ei să se plece în fața autorității întregii Biblii. Doamne Isuse, proslăvește-Te acum când noi încheiem. În Numele Tău cel sfânt. Amin.

Creatia ziua 7

2 ian.

Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a şaptea

„Şi cerurile şi pământul şi toată oştirea lor au fost terminate. Şi, în ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea pe care o făcuse; şi, în ziua a şaptea, S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care a creat-o Dumnezeu, făcând-o.” (Geneza 2,1-3)

Că acest verset aparţine tot de capitolul 1 rezultă din folosirea conjuncţiei „şi”, cu care începe fiecare verset din capitolul 1 (cu excepţia versetului 1) şi prin care relatarea se continuă aici. Mai întâi acum se constată ceea ce urmează în mod logic după „foarte bune”. Întreaga creaţie este în armonie desăvârşită, nu mai este nimic de adăugat (compară cu Eclesiastul 3,14); prima creaţie a fost terminată. Aici nu este nici un loc pentru cei care învaţă că există o creaţie în continuă formare. La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul; dar Geneza 2,3 învaţă că El a făcut aceasta, ca s-o „facă” în continuare, s-o pregătească şi s-o echipeze cu „domnii”. De aceea ea a fost creată la început, dar acum după şase zile cerurile şi pământul, cu toată oştirea lor, sunt realmente terminate. O frază asemănătoare încheie şi construcţia cortului întâlnirii (Exod 39,32; 40,33), şi acolo ea este legată cu satisfacţia pentru cele făcute şi pentru binecuvântare (compară Exod 39,43 cu Geneza 1,28.31). Ştim că cortul întâlnirii este un model al creaţiei. Remarcabilă în versetul nostru este expresia „toată oştirea lor”. În Scriptură este vorba numai de „oştirea cerului”, dar nu de „oştirea pământului”. În primul caz trebuie să ne gândim la corpurile cereşti (compară de exemplu Deuteronom 4,19; 17,3); uneori prin aceasta se face referire şi la îngeri (1 Împăraţi 22,19), dar aici este clar că nu este vorba de ei (compară Geneza 1,14-18). Cu privire la „oştirea pământului” ne putem gândi la plante, animale şi oameni, care au fost aşezaţi pe pământ.

Primul verset constată că cerul şi pământul au fost terminate, versetul 2 ne face cunoscut cine a făcut aceasta: Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea. Privit superficial s-ar putea gândi că Dumnezeu Şi-a terminat deja lucrarea în ziua a şasea; şi aşa se face că multe traduceri vechi spun în locul acesta „în ziua a şasea” în loc de ziua a şaptea. Dar terminarea nu înseamnă aici că Dumnezeu în ziua a şaptea a mai adăugat ceva la lucrarea Sa. Ziua a şasea s-a încheiat deja cu comunicarea, că Dumnezeu a privit tot ce a făcut, şi armonia desăvârşită a celor făcute era foarte bună. Şi versetul 1 din capitolul 2 constată de asemenea că odată cu sfârşitul zilei a şasea toate lucrările lui Dumnezeu erau terminate. Cuvântul ebraic înseamnă că odată cu începutul zilei a şaptea lucrarea lui Dumnezeu era „încheiată” şi că El „era gata” cu lucrarea Sa, pe care o făcuse. Vedem aceasta şi în 2 Cronici 29,17, unde noi putem calcula, că preoţii în ziua a cincisprezecea au făcut ultima lucrare, aşa că în a şaisprezecea zi ei o aveau „terminată”. Şi deoarece Dumnezeu a terminat lucrarea, ea este numită „lucrarea Sa” (de trei ori!). Cuvântul folosit pentru „lucrare” este derivat de la un verb, care de fapt înseamnă: „a trimite, pentru a face ceva”; din acesta a derivat şi cuvântul pentru „mesager” sau „înger”. Deci „lucrarea” lui Dumnezeu este o acţiune sau o piesă, în care El a pus un „mesaj” despre Sine Însuşi: puterea Sa veşnică şi Dumnezeirea sunt înţelese cu mintea în lucrările Sale începând de la crearea lumii (Romani 1,20).

Versetul 2 şi prima parte a versetului 3 sunt alcătuite după un model sever. În ebraică găsim aici trei fraze, fiecare din ele fiind alcătuită din şapte cuvinte. Fiecare din aceste fraze începe cu o acţiune a lui Dumnezeu şi se împarte pe parcurs în două părţi, în care fiecare primă parte în toate cele trei cazuri se încheie cu „ziua a şaptea”. Am avut prima frază. Fraza a doua relatează că în ziua a şaptea Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o făcuse. Aici se spune chiar „toată” lucrarea Sa, ca să arate că pentru Dumnezeu nu mai rămăsese nimic să facă; totul era gata. În legătură cu aceasta este şi înţelesul cuvântului „a se odihni”. Nu este cuvântul obişnuit pentru „a se odihni”, ci este un cuvânt care aproape peste tot este tradus prin „a înceta”; vezi de exemplu în Geneza 8,22 şi Iosua 5,12. Deseori el este legat, ca şi în versetul nostru, cu o prepoziţie („a se odihni de”) şi atunci înseamnă: „a înceta cu”. Aceasta se poate vedea clar din Iov 31,1; Ieremia 31,36; Plângerile lui Ieremia 5,14; Osea 7,4. Deci înţelesul propriu-zis în versetul nostru este, că în ziua a şaptea Dumnezeu a încetat cu lucrarea Sa. Şi încetarea cu lucratul include în sine odihnă. Aşa (cu: „a se odihni”) este tradus în Exod 16,30; 23,12; 34,21; şi aşa mai departe; în Exod 20,11 este exprimat acelaşi gând prin cuvântul normal folosit pentru „a se odihni”. Este bine să ne fie clar, că ziua a şaptea este caracterizată nu de odihna necesară din cauza efortului depus, ci prin a sta departe de orice lucrare. Din acest cuvânt pentru „a se odihni, a înceta” s-a dedus cuvântul sabat. Sabatul este ziua a şaptea, ziua de odihnă, ziua în care în prima creaţie nu se lucrează. Însă nu este necesar, aşa cum fac mulţi comentatori noi, să se traducă cuvântul din versetul nostru prin „a înceta”. Că forma „a se odihni” este mai bună se vede de exemplu din legătura pe care Evrei 4,4 o face între versetul nostru şi Psalmul 95,11, şi din sinonimul amintit din Exod 20,11. Şi Exod 31,17 leagă de această odihnă a lui Dumnezeu chiar într-un anumit sens „odihnirea” (necesară din cauza oboselii), căci acolo citim că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea şi „a răsuflat”, „înviorat”. Şi despre ogor citim, că va savura o odihnă de sabat, şi anume când va fi necultivat (Levitic 26,34.35; 2 Cronici 26,21). În al şaptelea an el nu trebuia lucrat, şi acesta trebuia să fie un „an de sabat” (Levitic 25,1-7). Aici este clar, că noi nu putem traduce cuvântul pentru „a se odihni” prin „a înceta”. Gândul principal este deci, că în ziua a şaptea nu se va face absolut nici o lucrare; dar gândul al doilea este, că prin aceasta Dumnezeu avea în vedere o binecuvântare, şi anume, că omul trebuia să savureze „odihna”.

Aceasta este şi ceea ce exprimă versetul al treilea: Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea. După darea Legii sabatul a devenit un jug, o poruncă, căreia omul îi era supus, din nici un alt motiv decât acela că Dumnezeu i-a impus această poruncă. Deoarece omul nu simţea nici o necesitate morală să ţină ziua de sabat (aşa cum desigur el trebuia să recunoască necesitatea morală a respectării celorlalte nouă porunci), sabatul a fost în mod deosebit piatra de încercare, prin care ascultarea omului era pusă la probă. De aceea porunca referitoare la sabat potrivit cu Exod 20 este repetată mereu. Însă la început sabatul nu a fost gândit să fie un jug, ci o binecuvântare, un privilegiu. Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru sabat (Marcu 2,27). Vedem aceasta clar în Exod 16, unde Legea nu era încă dată şi sabatul era încă o binecuvântare. Acolo accentul se pune nu pe faptul că poporul nu avea voie să lucreze în ziua de sabat, ci pe faptul că el nu avea nevoie să lucreze în această zi. Mana, pe care ei o culegeau în ziua de vineri, era suficientă pentru două zile şi ea nu se strica, aşa cum de fapt se petrecea în celelalte zile. Domnul le-„a dat” sabatul (versetul 29). Ce noi găsim în versetul nostru, nu este deci o poruncă de a ţine sabatul (cuvântul „sabat” nici nu este folosit aici), ci baza pentru a sărbători sabatul (compară cu Exod 20,8-11). Dar aceasta arată că sabatul nu era numai o poruncă pentru Israel, ci el a fost gândit ca o binecuvântare pentru toţi oamenii din prima creaţie. Eu am impresia că de la începutul creaţiei toţi oamenii evlavioşi au sfinţit această zi a Domnului. Şi în timpul Împărăţiei de o mie de ani toată lumea va sărbători sabatul (compară cu Exod 31,16.17; Ezechiel 45,17; 46,3.4). Numai Adunarea sărbătoreşte prima zi a săptămânii, deoarece ea aparţine creaţiei noi; faptul că o mare parte a lumii are duminica liberă, este un fapt, dar luat în sens strict, pentru necredincioşi nu este o altă zi de odihnă decât sabatul!

Ziua a şaptea a fost „sfinţită” (sau probabil am putea traduce: „declarată sfântă”) de Dumnezeu, aceasta înseamnă pusă deoparte, pusă separat, închinată Lui în mod deosebit. De aceea sabatul este o zi sfântă, în care poporul este „sfinţit” prin Domnul pentru slujirea Sa (Exod 31,13.14). El este ziua în care omul poate privi înapoi cu mulţumire la lucrarea făcută şi are tot timpul şi toată odihna să se dedice în totul lui Dumnezeu (Isaia 58,13.14). Cuvântul „a sfinţi” nu se mai întâlneşte în cartea Geneza şi prin aceasta primeşte aici un caracter deosebit. În final versetul 3 dă clar motivul pentru ce tocmai ziua a şaptea a fost binecuvântată şi sfinţită de Domnul: este ziua în care Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care El a făcut-o. Este ziua în care omul după şase zile de lucru are voie să ia parte la odihna lui Dumnezeu. Pentru a treia oară se vorbeşte aici despre „lucrarea Sa, pe care a creat-o, făcând-o”, dar acum cu două schimbări importante. În primul rând aici este repetat Numele lui Dumnezeu şi în al doilea rând aici nu se spune „făcut”, ci „creat, ca s-o facă” (traducere textuală). Aceasta înseamnă că istoria creaţiei începe (Geneza 1,1) şi se termină (Geneza 2,1) cu „Dumnezeu a creat” (în ebraică în ambele versete este aceeaşi formă). Dar aici urmează cuvintele ciudate, „făcând-o”. Mulţi traduc prin „o făcuse”, ceea ce desigur este posibil, dar aceasta face să devină vagă diferenţa dintre „a crea” şi „a face”. De aceea eu cred împreună cu alţii, că trebuie să se spună „ca să facă”. Aceasta înseamnă că Dumnezeu la început a creat lucrarea Sa (Geneza 1,1) cu scopul ca „s-o facă” în cele şase zile ale creaţiei, adică s-o pregătească mai detaliat.

Creatia ziua 6

2 ian.

Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a şasea

„Dumnezeu a zis:»Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor .« Şi a aşa fost. Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune. Apoi Dumnezeu a zis: »Să facem om în chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toarte târâtoarele care se mişcă pe pământ.« Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: »Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.« Şi Dumnezeu a zis: »Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: şi aceasta să fie hrana voastră.« Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde.« Şi aşa a fost. Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea.”

Iarăşi se face noapte, şi iarăşi răsare soarele, acum în dimineaţa celei de-a şasea zi, de fapt ultima zi a creaţiei. Această zi decurge paralel cu ziua a treia; şi astfel şi această zi a şasea este caracterizată printr-o lucrare dublă a lui Dumnezeu. În ambele zile ambele lucrări sunt iniţiate prin cuvintele „Şi Dumnezeu a zis”; numai că în aceasta a şasea zi se spune încă de două ori, când Dumnezeu Se adresează omului creat. În afară de aceasta, în ambele zile citim de două ori „Şi aşa a fost” şi de două ori „Dumnezeu a văzut că erau bune” (însă a doua oară în ziua a şasea într-o formă universală: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.”).

Ca şi în ziua a treia, şi în ziua a şasea este vorba de pământ. În ziua a treia a fost scos pământul din ape, şi la porunca lui Dumnezeu el a făcut să răsară plante. În ziua a şasea Dumnezeu face mai întâi din pământ animalele, şi după aceea creează pe om; şi Geneza 2,7 învaţă, că şi omul a fost întocmit din pământ.

Atât în ziua a treia cât şi în ziua a şasea este vorba de „să dea pământul”. Dar este o diferenţă. În versetul 12 această expresie se întâlneşte în executarea poruncii lui Dumnezeu, şi nu în porunca însăşi (versetul 11). Aici, însă, expresia se întâlneşte în porunca lui Dumnezeu, dar nu se întâlneşte în executarea ei. Noi nu citim că pământul a dat realmente la iveală animalele pământului, ci că Dumnezeu Însuşi le-a făcut (versetul 25), şi anume evident din pământ (Geneza 2,19).

Plantele sunt mult mai puternic legate cu pământul; el îşi au rădăcinile în pământ, şi pentru creşterea lor ele îşi iau mineralele direct din pământ. Dar animalele se mişcă libere pe pământ şi nu se hrănesc direct cu minerale. De aceea citim, că pământul a dat plantele, dar nu animalele; cu privire la animale mâna lui Dumnezeu stă mai mult pe prim plan. Pe de altă parte nu citim nici că Dumnezeu a creat animalele terestre, aşa cum stă scris în ziua a cincea despre animalele din apă şi despre păsări. Aici era vorba de apariţia unei specii cu totul noi de viaţă, în timp ce în ziua a şasea genul animalelor nu mai era nimic nou. Animalele terestre sunt tot aşa de mult „suflete vii” ca şi animalele din apă. Şi totuşi este o diferenţă în formarea animalelor de apă şi a animalelor terestre. Citim într-adevăr despre pământ, că el trebuia să dea, dar nu despre ape; ele trebuiau numai „să mişune” (versetul 20). Înrudirea animalelor cu pământul, cu toate că este mult mai mică decât a plantelor, se vede în experienţa zilnică mult mai clar decât înrudirea animalelor cu apa. Animalele moarte (şi peştii) pier în ţărână, nu se transformă în apă.

Dar despre ce grupă de animale terestre este aici vorba? „Suflet viu” este aici transcrierea generală a trei grupe, redate prin vite, târâtoare şi fiare pământeşti. În versetul 25 ele sunt încă o dată numite într-o altă ordine : fiarele pământului, vitele şi târâtoarele pământului. Prima înşiruire este mai mult aceea în care Dumnezeu le vede în legătura lor cu omul şi însemnătatea lor pentru om; acolo vitele sunt pe primul loc. Ordinea din versetul 25 este mai mult aceea în care ele au fost făcute, în care, după animalele de apă şi după păsări urmează animalele mai puţin familiare omului. Cuvântul „animal” (behema) vine aici de la un verb, care înseamnă „a fi mut, a amuţi”. Ea cuprinde specia de animale cea mai înaltă şi cea mai folositoare, dar care în acelaşi timp în comparaţie cu omul sunt animale mute, fără minte (Psalm 73,22). În sensul cel mai larg se referă la lumea animală în general, al cărei împărat este leul (Proverbe 30,30; compară cu Eclesiastul 3,19.21; Psalm 49,12). În Levitic 11,2 se include în noţiunea behema chiar şi ceea ce în versetul nostru se numeşte „fiare”. În sens restrâns cuprinde mamiferele, în opoziţie cu păsări şi târâtoare (Geneza 6,7; 7,23; 8,17; compară cu Iov 12,7). De cele mai multe ori Cuvântul se referă la partea îmblânzită a acestor mamifere, în opoziţie cu animalele sălbatice, cum este în versetul nostru (compară Geneza 2,20; 3,14; 7,14.21). Uneori se referă la oi, capre şi viţei (Geneza 47,18; Levitic 1,2), alteori mai mult la animale de tracţiune (măgar, cămilă) spre deosebire de animalele propriu-zise (Geneza 34,23; 36,6); tot aşa şi la animale de tracţiune (Isaia 46,1) şi animale de călărie (Neemia 2,12.14). De multe ori însă behema desemnează animalele sălbatice şi atunci se suprapune cu ceea ce este numit aici „fiarele pământului”. Vezi „behema pământului” în Deuteronom 28,26; Isaia 18,6; Ieremia 15,3; „ale câmpului” în 1 Samuel 17,44; Psalm 8,7; Ioel 1,20; 2,22; „ale pădurii” în Mica 5,7; în sens general („animale sălbatice”) în Deuteronom 32,24; Psalm 50,10; Habacuc 2,17. Se presupune că behemot în Iov 40,15 este hipopotamul.

Aşa cum am văzut în versetul 21 animalele care mişună se întâlnesc atât în apă cât şi pe uscat. În versetul nostru înseamnă deci animal târâtor (aşa traduce Vulgata şi Septuaginta); acestea sunt animalele mici, care abia dacă se ridică de pe pământ (versetul 25). Aşa cum mişună apele, tot aşa mişună şi pământul de animale târâtoare (compară Geneza 6,20; 7,14; 8,17; 1 Împăraţi 4,33; Psalm 148,10; Ezechiel 38,20; Osea 2,18). Aici este vorba de viermii mici de pe pământ şi de animalele mari care par că se târăsc. Uneori această expresie cuprinde toate animalele care se mişcă pe pământ, chiar şi păsările (Geneza 7,21; 8,19; 9,3; compară cu Deuteronom 4,18).

Şi cuvântul „animal” (chajjah) este o expresie foarte multiplă. Uneori el cuprinde toate soiurile de animale, chiar şi vitele, păsările, etc. (Geneza 8,17), alteori în mod deosebit vitele (Numeri 35,3), animalele de tracţiune (Isaia 46,1) sau animalele de apă (Psalm 104,25). Însă de cele mai multe ori expresia se referă la animalele terestre cu patru picioare, spre deosebire de păsări (Levitic 11,27), la modul general la animalele pământului şi câmpului (de exemplu Geneza 9,10; 2,19.20). În privinţa aceasta sunt în primul rând animalele sălbatice (care nu se pot îmblânzi), aşa că multe traduceri adaugă cuvântul „sălbatic”. În acest sens behema este opusul animalului blând. Vezi de exemplu Geneza 7,14.21; 8,1; Iov 37,8; 1 Samuel 17,46 (compară cu versetul 44). Şi şarpele aparţine acestor animale (Geneza 3,1), aşa că expresia anterioară „târâtoare” nu trebuie legată prea mult de reptile. Priveşte şi alte animale sălbatice în Isaia 43,20; 56,9; Ieremia 12,9; Osea 13,8; uneori este clar vorba de animale sfâşietoare (Geneza 37,20; Levitic 26.6). Desigur în Geneza 1 nu erau încă sfâşietoare, când păcatul încă nu adusese creaţia sub blestem. Vedem în versetul 30 că animalele pământului se hrăneau numai cu plante (compară cu Isaia 11,6-8; 65,25).

Se observă că animalele pământului în versetul 25 nu primesc o binecuvântare de la Dumnezeu, aşa cum primesc animalele din apă, păsările şi mai târziu omul. Probabil că se înţelege aceasta, dacă se gândeşte că pentru om ar fi periculos, dacă animalele terestre s-ar înmulţi efectiv nelimitat şi ar umple pământul. Această misiune a fost rezervată pentru om şi nu putea în acelaşi timp să fie valabilă şi pentru animalele terestre. Animalele de apă şi păsările pot să umple ţinutul lor de viaţă, ele nu stau în calea omului. Deci această primă parte a zilei a şasea se termină cu constatarea, că Dumnezeu a văzut, că şi lumea animală era bună. El nu a văzut nimic care vorbea despre moarte şi stricăciune, El nu a văzut nici un „parazit”, El nu a văzut animale ne curate. Aşa cum Dumnezeu le-a făcut, toate erau desăvârşite.

Cu această expresie s-a încheiat crearea spaţiului de viaţă pentru om. De aceea expresia nu se mai întâlneşte, în afară de sensul cel mai general în versetul 31. Deci cu versetul 26 începe ceva cu totul nou: cununa creaţiei apare pe scenă, el, cel pentru care Dumnezeu a făcut toate cele anterioare. Lucrul deosebit al acestui eveniment se arată şi în faptul că Dumnezeu începe acum să vorbească într-un fel cu totul altul. Până acum El a spus la modul cel mai general: „Să fie”, sau S-a adresat anumitor părţi ale creaţiei: apele, pământul, din nou apelor şi din nou pământului. Dar acum El spune: „Să facem (noi) om”. Prin aceasta El nu vesteşte atât de mult ce trebuie să aibă loc, ci mai degrabă noi primim o privire în planul Său. Auzim aici ceva despre o plănuire, o „sfătuire”, despre care nu a fost vorba la lucrările anterioare ale creaţiei.

Dar marea întrebare, cu care numeroşi teologi şi-au frământat mintea, este, cu cine vorbeşte Dumnezeu aici. Cine sunt aceşti „noi”, despre care El vorbeşte? Principial sunt două posibilităţi: Dumnezeu vorbeşte aici către alţii, sau vorbeşte către Sine Însuşi. În ceea ce priveşte prima posibilitate, desigur nu voi accepta concepţia nebună, că noi am avea aici a face cu un rest de politeism (mulţi dumnezei) (Gunkel şi alţii). Aceasta stă în contradicţie cu tot capitolul şi este combătută prin singularul „Dumnezeu a zis” şi „Dumnezeu a creat”. Interesantă însă este vechea teorie iudaică, care afirmă că Dumnezeu ar vorbi aici locuitorilor Săi cereşti, îngerilor (compară cu 1 Împăraţi 22,19; Isaia 6,8; Iov 1,6; 2,1), deoarece omul ca şi creatură este cel mai apropiat de îngeri. Dar acest gând este în contradicţie cu marele fapt din Geneza 1, că Dumnezeu singur a creat; nicidecum nu este vorba de îngeri, ei sunt în afara domeniului de viaţă al omului. În afară de aceasta urmează „în chipul Nostru”, şi dacă vedem ce înseamnă aceasta, vom înţelege că aceasta se poate referi numai la Dumnezeu. Pe lângă aceasta s-a scris un loc în Scriptură, ca acela din epistola către Coloseni 1,15-17, tocmai pentru a combate concepţia gnostică, potrivit căreia îngerii au fost instrumente în lucrarea lui Dumnezeu la creaţie.

Mai rămâne deci cealaltă posibilitate, că Dumnezeu a vorbit către Sine Însuşi. Dar cum să înţelegem aceasta? Nu ca „plural al sublimului”(pluralis majestatis), căci pe acesta nu-l cunoşteau israeliţii (desigur îl cunoşteau preoţii, vezi de exemplu Ezra 4,18); în afară de aceasta, atunci acest plural ar fi trebuit folosit în Vechiul Testament consecvent pentru Dumnezeu. Artificială şi neîntemeiată clar în Vechiul Testament este şi concepţia că acest „noi” de aici se referă la Dumnezeu ca vorbitor şi la Dumnezeu, ca cel adresat. După părerea mea, pe drumul drept sunt comentatorii care consideră că aici se foloseşte pluralul, deoarece Dumnezeu este „întruchiparea personală vie a unei plinătăţi de forţe şi puteri” (Dillmann, printre alţii). Aceasta se exprimă şi prin faptul că Numele „Dumnezeu” este aproape întotdeauna la plural (Elohim – vezi comentariul la versetul 1). Că Dumnezeu este realmente o plinătate de forţe, acest fapt primeşte pentru noi conţinut abia prin revelarea deplină a Trinităţii în Noul Testament. Dumnezeu Tatăl a întocmit planul creaţiei, Fiul l-a îndeplinit, şi anume în puterea Duhului Sfânt (vezi la versetul 1). Tot aşa cele trei Persoane ale Dumnezeirii au contribuit la crearea omului. Este interesant, că Eclesiastul 12,1 spune textual: „Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale”. Compară şi cu pluralul din Geneza 3,22; 11,7; Isaia 6,8 şi tipologic în Cântarea Cântărilor 1,11.

În limba ebraică stă textual: „Să facem Adam”. Acest cuvânt Adam (care niciodată nu se întâlneşte la plural) are diferite înţelesuri. La modul cel mai general este numele comun pentru neamul omenesc: „omul” sau „omenirea”. Plantele şi animalele au fost create „după soiul lor” (vezi în continuare), dar despre om nu citim aceasta; omenirea cuprinde numai o specie: „Adam”. Ca denumire pentru omenire se poate traduce deseori prin „oameni”; şi tot aşa este cel mai bine şi aici, căci în continuare se spune: „şi ei să stăpânească”. Pe lângă aceasta cuvântul (însoţit de articol: haaedam) poate însemna şi fiecare om în parte; aşa cum este frecvent în cazul primului om în Geneza capitolul 2 şi 3. Uneori alături de acest cuvânt stă clar cuvântul „femeie” (Geneza 3,8; Eclesiastul 7,28) şi atunci are înţelesul de „bărbat”. Dacă cuvântul în Geneza 2 şi următoarele nu este însoţit de articol (deci simplu Adam), atunci el are înţelesul unui substantiv, aşa cum este cazul pentru prima dată în Geneza 2,20. În Geneza 5,1-3 găsim în mod ciudat ambele înţelesuri unul lângă altul, numele pentru genul masculin şi numele primului om. Când Vechiul Testament vorbeşte de om, la singular, foarte des găsim şi expresia bené-adam, copiii oamenilor. În final, cuvântul adam poate fi folosit şi ca adjectiv (vezi de exemplu 2 Samuel 7,14; Osea 11,4).

Nimeni nu poate spune cu certitudine ce înseamnă la origine cuvântul adam. Părerea generală este că el derivă de la verbul adam, care înseamnă „a fi roşu” (Proverbe 23,31; Isaia 1,18; Plângerile lui Ieremia 4,7; Naum 2,3; şi „piei de berbec vopsite în roşu” în Exod 25,5 şi versetele următoare), şi din care sunt derivate cuvinte diferite pentru „roşu”, aşa cum este Edom (compară cu Geneza 25,30). Această concepţie este foarte veche; Flavius Josephus scrie: „Omul a fost numit Adam, ceea ce în ebraică înseamnă roşu, deoarece el a fost întocmit din pământ moale roşu, căci aşa este natura pământului adevărat şi virgin”. Aici Josephus se referă evident la cuvântul ebraic pentru „pământ” adamah, care este derivat de la „roşu”. Acest cuvânt l-am întâlnit şi în versetul 25. El desemnează suprafaţa pământului afânată, fărâmicioasă, unde cresc plantele (Geneza 2,9) şi unde se practică agricultura (Geneza 2,5; 3,17), deci „pământ” (Geneza 4,2.3), şi de asemenea „teren agricol” (Geneza 47,18-22), dar şi ca material de construcţie: „pământ” (Geneza 2,7.19; 3,19). În afară de aceasta înseamnă şi ţara unui popor (Exod 20,12) şi uneori întreg pământul (Geneza 12,3). Deci cuvântul „adam” poate fi înţeles şi ca „pământesc” (compară cu 1 Corinteni 15,47-50). Alţi pun cuvântul în legătură cu alte cuvinte semitice şi îl interpretează apoi de exemplu ca „cel frumos, plăcut, bine alcătuit” sau „fiinţa socială” sau „tatăl omenirii” sau „fiinţă vie” sau văd o legătură cu „sângele” (dam), care de asemenea este roşu, şi aşa mai departe.

Deci noi citim, că Dumnezeu vrea să facă pe om „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Şi aceasta este o expresie dificilă, despre care părerile se deosebesc mult unele de altele. De aceea noi trebuie mai întâi să vedem ce nu înseamnă expresia. În primul rând „chip” şi „asemănare” nu au nimic a face cu partea corporală a omului. Din acest punct de vedere omul se diferenţiază puţin de animalele vertebrate superioare; în afară de aceasta Dumnezeu nu are trup. „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4,24). Faptul că se vorbeşte despre ochii, gura, mâna, degetul lui Dumnezeu, aceasta este o vorbire simbolică, ca să prezinte pe înţelesul nostru vorbirea şi acţiunea lui Dumnezeu. Nici îngerii nu au trup (Daniel 10,6 este o vorbire vizionară). Dar omul a trebuit să aibă un trup, pentru ca sufletul şi duhul lui să se poată recunoaşte diferenţiat de celelalte creaturi materiale. Acest trup este stăpânit acum în mod deosebit prin suflet (viaţa naturală) şi după înviere, la cei credincioşi, prin Duhul (1 Corinteni 15,44); nu tot aşa este la cei necredincioşi (compară cu Matei 10,28). Deci noi trebuie să căutăm „chip” şi „asemănare” în ce este spiritual, căci acest duh vine de la Dumnezeu Însuşi (Geneza 2,7; Eclesiastul 12,7), şi în afară de aceasta, animalele nu au acest duh. În această privinţă omul ocupă în creaţie o poziţie unică în felul ei; nici măcar despre îngeri nu citim că ei ar fi primit duhul în felul acesta de la Dumnezeu. În ceea ce priveşte caracterul divin deosebit al duhului omului vezi: Iov 32,8 (compară cu Iov 35,10.11), Proverbe 20,27; Zaharia 12,1; Evrei 12,9. Prin posedarea acestui duh omul este nemuritor; după moarte, persoana fără trup este de mai multe ori numită duh (Evrei 12,9.23; 1 Petru 3,19; compară cu Faptele Apostolilor 7,59; 1 Corinteni 5,5).

„Chip” şi „asemănare” sunt deci spirituale. Dar a doua confuzie este, că ambele cuvinte trebuie să însemne aproximativ acelaşi lucru, şi de asemenea, că diferenţa între prepoziţiile folosite („în şi după”) nu ar avea nici o importanţă. Noul Testament arată tocmai incorectitudinea acestei păreri. Faptul important, că omul după căderea în păcat este într-adevăr încă chipul lui Dumnezeu, dar el nu mai poartă asemănarea cu Dumnezeu, şi faptul că Hristos este numit chipul lui Dumnezeu, însă absolut nu este numit „după asemănarea lui Dumnezeu” (căci El este Dumnezeu Însuşi), arată că este vorba de două lucruri total diferite (vezi comentariul mai departe). Şi că diferenţa între prepoziţii joacă un rol deosebit, exemplifică din felul de exprimare al Scripturii că omul era (şi este) chipul lui Dumnezeu şi că el avea asemănarea lui Dumnezeu. „În” are deci sensul de „ca” (Dumnezeu a aşezat pe om pe pământ ca „chip” al Său). Unii spun că în Geneza 5,1 şi 3 cele două prepoziţii au fost inversate, şi din aceasta trag concluzia că deci aici nu este nici o diferenţă în înţeles. Dar se uită, că acolo nu este vorba de Dumnezeu, ci de chipul şi asemănarea lui Adam; după căderea în păcat, fiul, care i s-a născut lui Adam, a arătat asemănarea exactă cu tatăl său acum păcătos, dar numai o slabă concordanţă cu chipul în care Dumnezeu l-a făcut pe Adam.

Cuvântul folosit pentru „chip” (zèlem) poate însemna în sens plastic o icoană sau idol (Numeri 33,52; 2 Împăraţi 11,18; Ezechiel 7,20; Amos 5,26), direct înrudit cu înţelesul de „chip” (1 Samuel 6,5.11; chip de bărbat în Ezechiel 16,17) sau simplu „chip” (Ezechiel 23,14). Deci noi trebuie să înţelegem aşa, că un astfel de chip sau de înfăţişare „prezenta” sau „reda” ceva. Aici nu este vorba de faptul dacă chipul este identic cu modelul, el îl prezintă numai. Un tablou al idolului nu era un portret identic cu idolul, căci idolul este un duh invizibil, ci tabloul prezintă idolul. Vedem aceasta clar în chipul lui Nebucadneţar în Daniel 3, unde găsim cuvântul înrudit arameic zelém. Chipul nu se asemăna cu cineva oarecare – aceasta nu o permit dimensiunile deosebite – ci el reprezenta ceva demn de închinare. Ciudat este Daniel 3,19 unde textual stă scris: „chipul feţei sale”, aceasta înseamnă expresia feţei sale. Deci un „chip” este prezentarea reprezentativă, expresia a ceva. Dacă este jefuit chipul aceluia pe care îl prezintă, atunci rămâne ceva efemer, o aparenţă, o umbră; acest înţeles îl are cuvântul din Psalmul 39,6 şi 73,10.

Cuvântul folosit pentru „asemănare” (demut) derivă de la un verb, care înseamnă „a fi identic”, „a se asemăna”. Cuvântul are în primul rând înţelesul de „înfăţişare”, „faţă”; aşa cum se întâlneşte foarte des în Ezechiel capitolul 1 şi capitolul 10 şi în Daniel 10,6. Atunci are înţelesul: aceasta arată ca acesta, aceasta are înfăţişarea acestuia. Unul arată concordanţe cu celălalt, cu toate că nu trebuie să fie aceiaşi. În al doilea rând înseamnă „model”, „copie”, „imitaţie” (vezi 2 Împăraţi16,10; 2 Cronici 4,3; Ezechiel 23,15) sau „comparaţie” (Psalm 58,4; Isaia 13,8). În versetul nostru „după asemănarea noastră” nu înseamnă „identic cu noi”, ci „asemănându-se cu noi”. „Chip” vorbeşte deci despre reprezentare, „asemănare” vorbeşte despre concordanţă sau părţi comune.

Că omul este chipul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că el reprezintă şi suplineşte pe Dumnezeu pe pământ. Toată creaţia este supusă lui Dumnezeu, care domneşte în cer. Dar Dumnezeu are aici pe pământ un administrator, care Îl reprezintă şi exprimă puterea lui Dumnezeu asupra creaţiei. De aceea trebuie să se aibă respect înaintea lui (compară cu Geneza 9,6). Aceasta stă în legătură cu ceea ce se spune în continuare în versetul 26, că omul ar trebui să stăpânească peste animale. Psalmul 8 este o prezentare practică a acestui fapt şi prin aceasta un indiciu spre Hristos, care este chipul Dumnezeului nevăzut şi ca Fiu al Omului a devenit stăpânitor peste toată creaţia. Pe lângă aceasta se spune despre om, că el se aseamănă cu Dumnezeu, aceasta înseamnă, aşa cum am văzut, în sens spiritual. Aceasta se referă nu numai la faptul că însuşirile spirituale ale omului (pe care animalul nu le posedă) sunt o umbră a însuşirilor lui Dumnezeu, cu toate că aceasta este adevărat. Dar este mai mult. Şi ca să cunoaştem aceasta, trebuie să ne gândim că după căderea în păcat niciodată nu se mai spune că omul este „după asemănarea lui Dumnezeu” (Iacov 3,9 nu contrazice aceasta, ci spune că omul a fost făcut după asemănarea lui Dumnezeu). Dimpotrivă, Set nu s-a asemănat cu Dumnezeu, ci cu tatăl său decăzut (Geneza 5,3). De aceea se pare că „asemănarea cu Dumnezeu” a lui Adam înainte de căderea în păcat vrea să spună înainte de toate, că Adam era curat ca Dumnezeu, nu cunoştea păcatul, aşa cum nici Dumnezeu nu-l cunoaşte (compară cu 2 Corinteni 5,21), şi avea posibilitatea părtăşiei practice cu Dumnezeu. Însă noi nu avem voie să spunem, că Adam cel nevinovat era sfânt sau drept. Sfânt (aceasta înseamnă despărţit) înseamnă nu numai să fi curat, ci şi să nu fi atacabil de rău; şi să fi drept înseamnă să cunoşti binele şi răul şi cu toate acestea să fi despărţit de rău; Adam nu cunoştea răul (compară cu Geneza 2,9.17; 3,5.22) şi nici nu era imun faţă de rău. Această formă mult mai înaltă de „asemănare” a fost dată abia omului nou, care a fost făcut după chipul lui Dumnezeu (aceasta înseamnă în concordanţă cu Dumnezeu, asemănându-se cu Dumnezeu) de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul (Efeseni 4,24).

După căderea în păcat omul a rămas încă chipul lui Dumnezeu. Cu toate că acest chip a fost foarte mult lezat, totuşi omul (în sensul general) păstrează supremaţia asupra lumii animale şi rămâne reprezentantul lui Dumnezeu (1 Corinteni 11,7). Dar şi aici abia omul nou arată un chip „fidel” al Aceluia care l-a creat, deoarece el a fost înnoit spre cunoaşterea deplină a acestui Creator (Coloseni 3,10). Acest Creator este Dumnezeu Fiul, care S-a întrupat în carne şi sânge şi a intrat în propria Lui creaţie. În mod necesar ca Om El trebuia să fie întâiul născut din toată creaţia, căci El este Creatorul Însuşi. Dar totodată ca Om El a fost chipul Dumnezeului nevăzut (Coloseni 1,15.16; compară cu 2 Corinteni 4,4). El a fost din veşnicie Logosul, Cuvântul, care era la Dumnezeu, aceasta înseamnă singura expresie adevărată şi desăvârşită a lui Dumnezeu (Ioan 1,1.2). Dar faţă de om El a revelat mai minunat şi mai clar decât vreodată, cine era Dumnezeu, atunci când El Însuşi a devenit Om (compară cu Ioan 1,18; 14,9). Ca ultimul Adam El era adevăratul chip al lui Dumnezeu, expresia desăvârşită şi reprezentantul lui Dumnezeu. Dar El putea să fie aceasta în chip desăvârşit numai pentru că El Însuşi era Dumnezeu. De aceea Ioan adaugă cu grijă: „şi Cuvântul era Dumnezeu”: El era „Dumnezeu revelat în carne” (1 Timotei 3,16). De aceea Duhul Sfânt nu zice niciodată că El era „după chipul lui Dumnezeu”; căci dacă El Se asemăna cu Dumnezeu, aceasta ar fi însemnat, că El Însuşi nu era Dumnezeu. Dar El era chipul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi. Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.

Era planul lui Dumnezeu ca oamenii (nu numai „omul”, căci era valabil şi pentru urmaşii lui) să trebuiască să stăpânească peste creaţie. Aceasta este practicarea acelei domnii, care poate porunci şi pedepsi şi cere lucru (de la animale de povară şi de tracţiune) şi produse (de la vite, păsări, peşti). Omul a obţinut realmente această domnie atunci când în versetul 28 Dumnezeu a rostit binecuvântarea peste el. Această binecuvântare este primul motiv pentru care omul este stăpânitor peste pământ; Dumnezeu Însuşi l-a aşezat în această poziţie înaltă. În al doilea rând, numai omul a fost făcut capabil de această poziţie, deoarece Dumnezeu i-a insuflat suflarea de viaţă şi prin aceasta El i-a dat din Duhul Său (Geneza 2,7; Eclesiastul 12,7). În privinţa constituţiei corporale, omul este în multe domenii inferior animalelor. El nu poate vedea ca o pasăre răpitoare (compară cu Iov 39,29), nici pe departe el nu este aşa de tare ca un leviatan (Iov 41,27), nici pe departe el nu este aşa de iute ca struţul (Iov 39,18); dar toate aceste inferiorităţi sunt biruite pe deplin prin înţelepciunea spirituală, ceea ce îl face să fie mai presus de toate animalele.

Această superioritate se arată în faptul că el dă nume animalelor (Geneza 2,19.20; compară cu Geneza 1,5.8.10). Cu toate că el este de pe pământ, pământesc, duhul lui are origine cerească, şi prin aceasta el se compară cu luminătorii cereşti (versetele 16-18), care ca şi corpuri cereşti stăpânesc în felul lor asupra pământului. Al treilea motiv, care îl face pe om stăpânitor, este, că el este chipul lui Dumnezeu. El este pe pământ expresia vizibilă şi reprezentarea puterii invizibile, pe care Dumnezeu o are asupra creaţiei. Am spus, că aceasta a rămas aşa şi după căderea în păcat; însă tabloul este de atunci tulbure, uneori aşa de mult, că Dumnezeu a intervenit direct acolo unde omul a abuzat de puterea lui. Aceasta ne conduce la al patrulea motiv: la început omul a arătat „asemănare” cu Dumnezeu prin curăţia şi nevinovăţia sa. De respectarea acestei asemănări depindea chiar soarta domeniului vieţii omului, aşa că după căderea în păcat nu numai că omul nu se mai asemăna cu Dumnezeu în acest sens, ci în afară de aceasta pământul a ajuns sub blestem şi sub jugul vremelniciei.

Aici sunt numite cinci domenii, peste care omul primeşte stăpânirea: 1. peştii mării, aici nu se mai vorbeşte de animalele de apă în general (compară cu versetele 20,21), ci special de animalele care au însemnătate deosebită pentru om. 2. păsările cerului; astfel aici sunt numite păsările pentru prima dată; cerul înseamnă aici întindere (versetele 8,20). 3. vitele (versetul 24). 4. tot pământul; aici ne-am aştepta mai degrabă la animalele întregului pământ (vezi versetul 24), aşa cum spune Peşitta (vechea traducere asiriană), dar aceasta nu este corect; vitele şi animalele se pot include unele în altele (vezi mai sus), de aceea una din expresii poate fi liniştit lăsată la o parte (versetele 28.30). Aici este vorba de faptul că şi pământul însuşi a fost supus omului (vezi versetul 28!), nu numai cu animalele, ci şi cu plantele; de aceea aici urmează vitele (vitele domestice) şi pământul (ogorul) unul după altul. 5. toate târâtoarele pământului; după mare, cer, (vite) şi pământ urmează acum târâtoarele de pe pământ (vezi versetul 24).

Bogat şi frumos este versetul 27; el este numit de mulţi comentatori ca fiind poetic. Pentru a treia oară în acest capitol citim, că Dumnezeu creează (face); după lumea materială şi viaţa sufletească urmează viaţa spirituală. De trei ori se întâlneşte în acest verset cuvântul „a crea” („a face”), de două ori „chip”, de două ori „Dumnezeu”. Aceste repetări şi propoziţiile principale scurte, nelegate între ele, oferă acestui verset o putere de exprimare deosebită, care ne face să simţim că aici s-a atins punctul culminant al relatării despre creaţie. Acest verset este sublim, şi totuşi exact; cu toate repetările, nici un cuvânt nu stă prea mult în el.

Pentru pregătirea omului se folosesc trei verbe. Primul „a face” (versetul 26), expresia generală din Geneza capitolul 1 pentru pregătirea de către Dumnezeu a elementelor noi (întinderea, luminătorii, animalele pământului), fără însă ca accentul să se pună pe noul esenţial, care prezintă o formă nouă de existenţă. Acest gând este legat mai mult cu a doua expresie, „a crea”. În ceea ce priveşte trupul său, omul nu era o apariţie a unei forme noi, şi cuvântul „a face” era la locul potrivit; dar în ceea ce priveşte duhul său, omul reprezenta o formă cu totul nouă de existenţă în creaţia vizibilă. În al treilea rând, omul a fost „întocmit” (Geneza 2,7), şi aceasta se referă la modul cum el a luat fiinţă. El nu a fost simplu chemat afară din pământ (compară versetele 11,24,25), ci a fost „frământat” din pământ de către Dumnezeu Însuşi. „A întocmi” este în Vechiul Testament o expresie pentru lucrarea olarului (Isaia 29,16; 45,9; 64,8; compară şi cu Iov 33,6). Aceasta arată că şi omul constă realmente din aceleaşi părţi componente ca şi pământul; trupul nostru este „un vas de lut” (Levitic 14,5; 2 Corinteni 4,7).

Dumnezeu a creat pe om după chipul Său. Aceasta se referă la versetul anterior, însă acolo este vorba de plural: „după chipul Nostru”. Când Dumnezeu vorbeşte despre Sine Însuşi, El spune aici „noi”, însă când Duhul Sfânt face referire la El, El spune „Său”. Dumnezeu este deci o pluralitate şi o singularitate, care se poate înţelege numai prin revelaţia Noului Testament a Triunităţii. S-ar putea – dacă se citeşte începutul frazei – ajunge la rătăcire, că „Său” s-ar referi aici la „om” (şi unii au afirmat efectiv aceasta), dar continuarea frazei arată clar la ce se referă: „l-a făcut după chipul lui Dumnezeu”. Cuvântul scurt „l-a făcut” dovedeşte că este vorba de om la singular. Cuvântul adam se poate traduce atât cu „om” cât şi cu „oameni” (vezi mai înainte); în versetul 26 trebuie să fie la plural căci apoi urmează: „ei să stăpânească”. Dar aici este vorba de singular; nu oamenii sunt chipul lui Dumnezeu, ci omul este chipul lui Dumnezeu. În afară de aceasta Dumnezeu nu a creat mulţi oameni, ci El a creat pe om, şi din el „a făcut” mulţi oameni (versetul 28). Dar ce este omul? Omul desăvârşit constă după gândul lui Dumnezeu din bărbat şi femeie. De aceea urmează apoi „parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Acum nu mai stă „l-a făcut”, ci „i-a făcut”, căci altfel învăţătura falsă (care efectiv s-a dat) ar fi îndreptăţită, că primul om era o fiinţă cu două feţe şi două înfăţişări, pe care Dumnezeu le-a despărţit ulterior. Dar omul a fost creat ca pereche de oameni.

Nu găsim aici cum Dumnezeu a făcut pe oameni. Capitolul 2 dă detalii în privinţa aceasta: bărbatul a fost alcătuit din ţărâna pământului, şi femeia a fost făcută din coasta bărbatului. Aici se numeşte numai faptul în sine: istoria omenirii a început cu o pereche de oameni. Amintirea acestui fapt este necesară aici ca introducere la versetul 28, unde se vorbeşte de reproducerea omului. Pe de altă parte trebuie să ţinem seama ce fel de cuvinte se folosesc aici pentru bărbat şi femeie. Nu sunt cuvintele obişnuite, pe care le găsim în capitolul 2 versetul 23, şi care au mai mult a face cu legătura căsniciei, ci sunt două cuvinte, care redau numai genul: masculin şi feminin. Deci aici nu este vorba atât de mult de faptul că bărbatul şi femeia aparţin unul altuia, deoarece ei constituie o pereche (Geneza 2,23.24), ci de faptul că bărbatul şi femeia se deosebesc unul de altul, deoarece ei sunt de genuri diferite. Compară antiteza din Levitic 15,33; Numeri 5,3; Deuteronom 4,16. Că aici este clar vorba de diferenţa în ceea ce priveşte genul, se poate vedea din Levitic 18,22; 20,13; Numeri 31,17 şi versetele următoare, Judecători 21,11 şi versetele următoare; Ieremia 30,6. Noi am putea traduce: „un mascul şi o femelă”. Este deci vorba de faptul că sunt două feluri de oameni, şi anume bărbaţi şi femei. La plante şi la animale se adaugă: „după soiul lor”, aceasta înseamnă „după genul lor”, căci sunt multe specii de plante şi animale, care sunt clar delimitate unele de altele şi nu se pot amesteca. Dar între oameni este o singură diferenţă esenţială, aceea a sexului (care de fapt există şi la plante şi la animale), şi aceasta nu ca să despartă două grupe între ele, ci tocmai pentru a facilita amestecul şi procrearea.

La aceasta se alătură versetul 28. Dumnezeu binecuvântează pe om tocmai în diferenţa sa sexuală, şi prin aceasta face prima pereche de oameni o pereche de soţi, pe care i-a dotat cu putere să împlinească porunca care urmează apoi: să fie roditori şi să se înmulţească. Aceasta nu este o chestiune care stă la buna dispoziţie a omului, ci este o misiune, căci pământul trebuie umplut cu urmaşi – dar totodată este o binecuvântare, pe care Dumnezeu o dăruie omului. De aceea să primeşti copii în ciuda căderii în păcat şi a trudei, pe care o aduce cu sine (Geneza 3,16), este totuşi o binecuvântare (Geneza 4,1). Spre deosebire de animalele din apă (versetul 22), această misiune este adresată direct omului, chiar cu repetarea Numelui lui Dumnezeu. Acolo nu se spune: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi a zis”, ci „Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis”. În afară de aceasta, misiunea este identică, ambii să fie roditori şi ambii să se înmulţească, însă animalele de apă trebuiau să umple mările şi oamenii pământul (compară cu Faptele Apostolilor 17,26). Dar fireşte numai omului i se spune suplimentar ca el să supună pământul şi să stăpânească peste toate animalele, chiar şi peste peştii care umplu mările. „Supunerea” pământului este o expresie puternică, care de fapt vrea să spună: a aduce sub sine, a călca în picioare, a pune piciorul de domnitor pe el. Prin aceasta omul are dreptul necondiţionat asupra pământului, atât pentru a-i strânge roadele şi a-l muncii, cât şi a scoate din el comorile şi să-i schimbe înfăţişarea. Dar şi acest privilegiu este totodată o responsabilitate, căci omul trebuie să exercite această autoritate asupra pământului ca model (locţiitor) al lui Dumnezeu şi drept urmare spre slava lui Dumnezeu.

Să observăm că aceste misiuni au fost date înainte de căderea în păcat. Chiar dacă omul nu ar fi căzut în păcat, el ar fi avut misiunea să primească copii şi începând din grădina Eden să umple pământul şi să-l supună. Prin aceasta este înlăturată înţelegerea greşită, că omul ar fi putut să aibă un loc numai în grădina Eden şi el nu putea s-o părăsească. Dar faptul că el nu a părăsit-o şi încă nu primise copii, dovedeşte cât de curând a căzut în păcat. Şi după căderea lui el a păstrat misiunea, dar elementul bogat în binecuvântare din ea este redus la minimum. Aşa cum de aci înainte sarcina femeii era legată cu suferinţe, tot aşa omul trebuia să prelucreze un pământ blestemat şi în sudoarea feţei să-şi mănânce hrana.

Acum Dumnezeu se face cunoscut ca Acela care dă hrană tuturor celor care au viaţă (Psalm 136,25); Cel care dă hrană vitelor şi puilor corbului când strigă (Psalm 147,9). Păsările cerului nu seamănă, nu culeg şi nici nu strâng în hambar şi totuşi Tatăl ceresc le hrăneşte (Matei 6,26). Compară cu Psalmul 104,14-15. Dumnezeu vorbeşte în continuare primei perechi de oameni şi Se leagă de ce a spus mai înainte: omul trebuie să stăpânească peste tot pământul, şi aceasta include (urmează acum), că el are voie să mănânce din tot ce este pe toată faţa pământului şi are în el rod cu sămânţă. Dumnezeu spune: „Iată că v-am dat”. Pentru aceasta Dumnezeu a pregătit plantele în versetul 11 şi 12; ele au fost acolo deja împărţite după importanţa pe care ele trebuiau s-o aibă pentru om. Dumnezeu a dat omului ca hrană tot ce dădea sămânţă (plante cu sămânţă şi tot aşa roada pomilor), căci numai omul strânge sămânţă conştient, o împrăştie, o cultivă şi o recoltează, ca iarăşi să-şi pregătească hrană nouă. Dar animalele nu seamănă şi nu recoltează (am citat deja), aşa că, în ceea ce le priveşte, se vorbeşte numai de „toată iarba verde” (versetul 30): iarbă, frunze, verdeţuri, etc. În aceasta se include şi un înţeles spiritual. Hrana animalelor vorbea despre viaţă, dar hrana omului vorbea despre viaţă şi înmulţire (sămânţă), ca indiciu la rămânerea sa veşnică pe pământ, dacă el nu ar fi păcătuit. De aceea este aşa de remarcabil, că după căderea în păcat omului i se vorbeşte într-adevăr de iarba verde (Geneza 3,18; 9,3), dar nu se mai vorbeşte de sămânţă!

Enumerarea animalelor în versetul 30 este incompletă, căci peşti nu sunt luaţi în considerare. „Vieţuitoare” poate cuprinde şi animalele (vezi la versetul 28). Interesant este adăugarea făcută la „tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ”, şi anume: „care au în ele o suflare de viaţă”. Se confirmă ce am văzut la versetul 20 şi 21, că noţiunea „suflet” poate însemna atât fiinţa întreagă (om sau animal), ca în acest verset, precum şi o referire la ceva care este în om sau în animal: viaţa naturală. Acest principiu al vieţii este numit şi „suflare de duh de viaţă” (Geneza 7,22).

Desigur, totdeauna a excitat atenţia faptul că în acest verset nu se vorbeşte de hrănirea cu carne, nici cu privire la om şi nici măcar cu privire la animale. S-a afirmat într-adevăr că tăcerea cu privire la carne nu înseamnă că omului i-a fost interzis să mănânce carne, sau că nu pot exista animale care se hrănesc cu carne. Dar din Scriptură rezultă că aici acesta este cu adevărat înţelesul. În ceea ce-l priveşte pe om, atât până la potop cât şi în timpul potopului el nu avea voie să mănânce altă mâncare decât numai hrană vegetală (vezi Geneza 6,21). Abia după potop Dumnezeu dă omului ca hrană alături de iarba verde şi carnea animalelor (Geneza 9,3). Din context rezultă că este vorba de o rânduială nouă, care extinde pe cea veche. Prin hrănirea cu carne omul trebuia de acum încolo să înţeleagă, că el putea să existe numai pe baza morţii altuia, aşa cum era deja anticipat în jertfa adusă de Noe (Geneza 9,20.21). Aceasta nu vrea să spună că înainte de potop nu au fost omorâte animale (Geneza 3,21; 4,4); dar acestea erau animale de jertfă, care aveau caracterul unei jertfe de ardere de tot, care a fost jertfită în totul lui Dumnezeu (compară cu Levitic 1,9; 7,8). În ceea ce priveşte hrănirea animalelor cu carne, nu este nici un motiv să se presupună că înainte de căderea în păcat animalele au mâncat carne. Prorociile ne învaţă tocmai că atunci când urmările căderii în păcat vor fi îndepărtate de pe pământ, toate animalele vor mânca iarăşi iarbă (Isaia 11,6-8; 65,25; Osea 2,18): nu se vor mai sfâşia reciproc, leul va mânca paie ca boul. Aceasta nu este o vorbire simbolică, aşa cum nu sunt nici celelalte prorocii.

Ca replică la această expunere de idei se aduce printre altele, dacă versetul 29 ar conţine o interdicţie dată omului de a mânca carne – ceea ce de fapt este exprimat exagerat, căci moartea nu era încă pe pământ, aşa că gândul de a mânca carne nici nu putea să existe – atunci stăpânirea peste animale (versetul 28) nu ar avea nici un sens. Dar această stăpânire de către om nu înseamnă că el avea dreptul să mănânce pe supuşii lui! Înseamnă că el prin aptitudinile lui spirituale era superior animalelor, aşa că ele nu se puteau ridica împotriva lui; el putea să le supună şi să le folosească pentru munca lui. O altă replică, care a fost adusă, este, că ar fi fost un atac biologic uriaş (ca să nu spunem o minune), dacă un consumator de carne ar deveni consumator de verdeţuri, sau invers. Dar în acest caz se uită că, căderea în păcat a avut efectiv urmări catastrofale, pe care noi nu le putem vedea pe toate. Noi nu ne putem face nici o imagine cu privire la lumea dinainte de căderea în păcat, şi tot aşa despre lumea din Împărăţia viitoare, când creaţia va fi eliberată de robia vremelniciei (Romani 8,19-23). De fapt această trecere de la consumul de carne la consumul de vegetale probabil nici nu este aşa de mare cum noi gândim. Experimente în care animalelor răpitoare li s-a dat să se hrănească cu plante au adus rezultate remarcabile.

Aşa cum a fost în ziua a treia, tot aşa are loc şi acum a doua oară (şi în total de şapte ori): „Şi aşa a fost” (este socotit şi versetul 3). În afară de versetul 7, această expresie urmează totdeauna după cuvântul lui Dumnezeu de a face ceva (nu de a crea, căci ea lipseşte în versetele 20,21,26,27). Şi aici în versetul 30 urmează după un cuvânt al lui Dumnezeu, dar de data aceasta după un cuvânt care împarte hrană omului şi animalelor. Aceasta dovedeşte însemnătatea mare a acestui cuvânt, deoarece în această exprimare el se aşează într-o linie cu cuvintele în care Dumnezeu pregăteşte cerul şi pământul (versetele 3,7,9,11,15,24). În final ziua a şasea se termină cu un cuvânt cunoscut, dar acum el este extins; după de şase ori „Dumnezeu a văzut că erau bune” (versetele 4,10,12,18,21,25), urmează acum nu special pentru om, că el a fost făcut bun (ca şi cum el ar sta pe aceeaşi linie cu celelalte lucrări ale creaţiei), ci: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune”. După ce Dumnezeu a constat despre fiecare lucrare a creaţiei în parte că era bună (în afară de ziua a doua şi cu privire la om), El a privit totul în toată dimensiunea lui. Întregul este mai mult decât suma lucrurilor; întregul lasă să se vadă armonia măreaţă în care stau lucrările creaţiei una faţă de cealaltă, acum când toate împreună sunt gata. Dacă fiecare parte în parte era „bună”, suma lor este „foarte bună”. Cuvântul „iată” scoate aceasta în mod deosebit în evidenţă: este ca şi cum s-ar exprima ceva despre bucuria pe care Domnul o avea cu privire la toate lucrările Sale, după ce ele au fost gata (Psalm 104,31).

Prin aceasta s-a încheiat istoria propriu-zisă a creaţiei, căci Dumnezeu a creat pământul şi cerul în şase zile (Exod 20,11; 31,17). Acesta este probabil motivul pentru care numai aici se foloseşte articolul hotărât: ziua a şasea, şi anume ziua care încheie această perioadă. Cu totul despărţit urmează ziua a şaptea, în care Dumnezeu Se odihneşte de tot ce a făcut. Primele trei versete din capitolul 2 aparţin capitolului 1, şi de aceea ele sunt tratate aici.

Creatie :ziua 5

2 ian.

Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a cincea

„Dumnezeu a zis: ‚Să mişune apele de vieţuitoare[1] şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului.’ Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiurile lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune. Dumnezeu le-a binecuvântat, şi a zis: ‚Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ.’ Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a cincea.” (Geneza 1,20-23).

O nouă seară şi o nouă dimineaţă, o zi nouă! O zi foarte deosebită, căci acum toată scena lumii este pregătită să primească pe primii ei locuitori însufleţiţi. Apele (marea) sunt prezente, spaţiul aerian este prezent, pământul – care să dea hrană – este prezent, luminătorii cereşti – care sunt de nelipsit pentru creşterea plantelor – sunt prezenţi şi încălzesc pământul şi îl luminează pentru locuitorii care vor veni şi care au ochi.

Mai întâi sunt la rând să apară vieţuitoarele dw2in apă şi păsările, înainte de apariţia locuitorilor pământului, şi aceasta din două motive. În primul rând deoarece ele sunt cele mai îndepărtate de oameni; în cele şase zile toate lucrează succesiv având în vedere omul, aşa că mai întâi sunt create animalele care îi sunt omului cel mai puţin familiarizate. Locuinţa omului este pământul (Psalm 115,16); apa şi aerul sunt pentru el ţinuturi de locuit străine (apa cel mai mult, de aceea este numită mai întâi).

În al doilea rând, prin această succesiune – mai întâi vieţuitoarele din apă şi cele din aer şi apoi animalele terestre – se păstrează paralela la ziua a doua şi a treia. Dumnezeu pregăteşte mai întâi întinderea şi apele dedesubtul şi deasupra întinderii, şi abia apoi în ziua a treia uscatul. De aceea sunt creaţi mai întâi locuitorii din apă şi din aer, după aceea cei de pe uscat.

Dumnezeu începe cu porunca generală: să mişune apele de vieţuitoare, fără să fie date alte detalii. Aceste detalii sunt date abia la executarea lucrării în versetul 21. Tot aşa am văzut şi la luminătorii cereşti (compară versetul 14 cu versetul 16). Ca şi la luminători, şi la locuitorii apelor se face o categorisire în mari şi mici. Felul porunci este aici cu totul altfel decât în versetul 11. Acolo citim că pământul să dea verdeaţă (din el însuşi). Şi aici în versetul 20 avem un joc de cuvinte asemănător; dar aici nu se spune ca apele să dea viaţă. Ele trebuie să mişune de vieţuitoare, pe care Dumnezeu Însuşi le creează în ele. Plantele sunt organisme vii, dar nu sunt fiinţe cu suflet. Ele sunt mai puternic legate cu pământul. Dar apariţia fiinţelor vii („suflet viu”, vezi adnotarea în traducerea franceză JND) necesită o creaţie deosebită, căci prin aceasta are loc apariţia unei specii de viaţă cu totul nouă. De aceea în versetul 21 întâlnim pentru a doua oară în acest capitol expresia „a crea”. Şi de aceea aici în continuarea poruncii lui Dumnezeu lipsesc cuvintele „Şi aşa a fost”. Deci versetele 20 şi 21 cu certitudine nu vor să spună că apele au dat la iveală sufletele vii, aşa cum scrie, printre alţii, Calvin, şi aşa cum dă de înţeles şi Septuaginta şi Vulgata. Pentru specia păsărilor este oricum foarte clar, că ele nu puteau rezulta din apă, căci despre ele citim în Geneza 2,19 că ele au fost făcute din pământ.

Expresia „suflet viu” este un nume colectiv pentru fiinţele vii, deci pentru organismele vii care posedă conştiinţă şi simţăminte. Acesta este conţinutul noţiunii „suflet” (nefeş): sediul vieţii naturale, al sentimentelor, al personalităţii. Ca atare ea poate fi folosită ca ceva pe care îl posedă omul şi animalele: omul are suflet, aceasta înseamnă viaţa lui naturală (compară cu versetul 30) cu necesităţile ei (cum ar fi foamea şi setea). De aceea nefeş înseamnă şi „suflare” (Iov 41,21), şi de aceea sângele (care diferenţiază animalele de plante) este numit reşedinţa sufletului (Geneza 9,4.5; Levitic 17,11; Deuteronom 12,23). Toate acestea sunt diferenţe importante faţă de plante. Când cineva moare, el expiră sufletul său (Ieremia 15,9; compară cu Plângerile lui Ieremia 2,12; Psalm 141,8; Isaia 53,12; Geneza 35,18, şi alte locuri). Sufletul este şi sediul sentimentelor, cum ar fi dragostea (Geneza 34,3), dorinţa (Psalm 42,2), bucuria (Psalm 86,4), pofta după carne (Deuteronom 12,20.21), după răzbunare (Psalm 41,2), după autoritate (Proverbe 13,2) şi tristeţe (Iov 19,2). Totodată sufletul este sediul personalităţii, şi de aceea deseori se spune: „Omul este un suflet viu” (compară cu Geneza 2,7), aşa cum se spune şi aici despre animale, că ele sunt suflete vii. Deci prin expresia „orice suflet” se înţelege „tot ce trăieşte” (Iosua 10,28-37), şi expresia „un suflet” înseamnă deseori „cineva” (Levitic 4,2), şi „sufletul meu spune” înseamnă „eu spun” (vezi Psalm 3,3; 7,2; 11,1 şi alte locuri). Şi despre Dumnezeu se spune că El are un suflet (Judecători 10,16; Levitic 26,11). Trebuie deci să vedem că atât omul cât şi animalele au suflet, ambele au conştiinţă şi sentimente. Dar este o diferenţă mare. Animalul a devenit un suflet viu prin autoritatea lui Dumnezeu, dar omul a devenit un suflet viu prin aceea că Dumnezeu i-a insuflat suflarea de viaţă în nas. De aceea sufletul omului este nemuritor (compară Matei 10,28; Apocalipsa 6,9) iar al animalului nu este nemuritor.

Animalele sunt nu numai „suflete vii”, ci ele sunt „vieţuitoare (de suflete vii)”. Ele nu sunt rigide şi imobile cum sunt plantele (care posedă o viaţă statică, pasivă), ci ele au o viaţă dinamică, activă, care se manifestă prin aceea că ele mişună şi se emoţionează. Compară Geneza 7,21; 8,17; 9,7; Exod 1,7; 8,3; Levitic 11,10.29.41-46; Ezechiel 47,9. Deci cuvântul ebraic include gândul de mişcare şi de asemenea şi de cantitate; cuvântul din limba noastră „mişună” redă foarte bine această idee.

A doua poruncă a lui Dumnezeu este, ca păsările să zboare deasupra pământului pe întinderea cerului. Aşa cum Dumnezeu rânduieşte animalelor de apă locul lor în ape şi spune ca ele „să mişune”, tot aşa acum Dumnezeu rânduieşte animalelor înaripate (nu numai păsărilor) locul dintre pământ şi graniţele întinderii (spaţiul aerian) şi le dă capacitatea de a zbura (aceasta pare să exprime aici forma deosebită a verbului). Deci în acest verset alături de apă este amintit şi pământul şi cerul, cele două spaţii mari din ziua a doua şi a treia. Limba ebraică nu are un cuvânt pentru spaţiul aerian şi de aceea trebuie să numească cele două graniţe ale ţinutului de viaţă al zburătoarelor. Ele zboară deasupra pământului (deci nu sunt locuitori adevăraţi ai pământului, ca aceia din ziua a şasea) şi pe întinderea cerului, aceasta înseamnă că întinderea (văzută de oameni ca o cupolă deasupra pământului) este limita domeniului lor de viaţă.

Aşa cum s-a spus deja, prin cuvântul „pasăre înaripată” nu trebuie să ne gândim numai la păsări. De fapt „înaripat” este un joc de cuvinte („ce are aripi să zboare”) ca şi în „ceea ce încolţeşte să încolţească” şi „să mişune apele de vieţuitoare”. Aici trebuie să ne gândim la toate animalele care pot zbura, deci şi la insecte. Aceasta este confirmat de expresia „pasăre înaripată” în versetul 21 (şi în Psalm 78,27), aceasta înseamnă animale care pot zbura şi pe lângă aceasta au aripi. Că acestor zburătoare le aparţin şi insectele, ne învaţă Levitic 11,20 şi Deuteronom 14,19, unde este vorba de „târâtoare care zboară şi umblă pe patru picioare”. Aici este vorba în primul rând de lăcuste, care par să se deplaseze pe cele patru picioare din urmă ale lor, din totalul de şase. Şi liliecii aparţin zburătoarelor înaripate (Levitic 11,19). Ne putem gândi chiar la reptilele zburătoare din „antichitate”, care au murit apoi prin potop.

Un indiciu la aceste reptile din antichitate putem căuta şi în descrierea animalelor din ape din versetul 21, care încep cu „marii monştri marini” (tanninim). Un tannin este deci un animal uriaş, care trăieşte în fluvii sau în mare (compară cu Psalm 148,7). Ne putem gândi la balene, la rechini şi alte animale asemănătoare, dar nu numai la acestea. În Exod 7,9.10.12 cuvântul tannin trebuie tradus prin şarpe, aşa cum rezultă din sinonimul din versetul 15şi din capitolul 4,3; tot aşa şi în Psalmul 91,13, în timp ce în Deuteronom 32,33 este vorba de venin de şarpe. În Ieremia 51,34 s-a tradus prin „balaur”, şi tot aşa şi în Iov 7,12. Foarte interesant este că cuvântul este frecvent legat de balaurii de mare, aşa cum face Rahab în Isaia 51,9 (compară cu Iov 9,13; 26,12; Psalm 89,10) şi leviatan în Psalmul 74,13.14 şi Isaia 27,1 (compară cu Iov3,8; Psalm 104,26; în Iov 40,20 este probabil vorba de crocodil). Rahab este uneori denumirea pentru Egipt (Psalm 87,4; Isaia 30,7; 51,9), care din cauza fluviilor lui este numit tannin (Ezechiel 29,3; 32,2). Aceşti monştri marini pot fi personificarea apelor neliniştite, învolburate, însă unii au făcut presupunerea interesantă, că sunt amintiri (aşa cum este cazul în legendele multor popoare; să ne gândim numai la istorisirile despre zmei) de reptilele uriaşe, pe care omul le-a văzut până la potop (şi mai târziu?) pe pământ. Am spus deja, că sunt multe care fac să se presupună că aşa a fost.

Alături de monştri marini versetul 21 vorbeşte şi de animalele de apă mici, care „mişună” (compară cu Levitic 11,46). Acesta este un verb general de mişcare care se referă aici la a înota, a pluti sau a se deplasa prin apă (compară cu Psalmul 69,34; 104,25). Această grupă cuprinde înainte de toate peştii (compară versetele 26 şi 28) şi cele mai multe animale nevertebrate. Cuvântul „mişună” este folosit de cele mai multe ori pentru animale terestre (vezi versetul 24) şi atunci este folosit în sensul de „a se târî”. Expresiei „după soiul lor” aşa cum am mai spus, vreau să-i dedic un studiu separat. Versetul se termină cu obişnuitul: „Dumnezeu a văzut că erau bune.”

Urmează apoi versetul22 cu binecuvântarea lui Dumnezeu, de a fi roditori şi a se înmulţi. Deci binecuvântarea Lui include aici, că El, în timp ce dă această poruncă, dăruieşte animalelor puterea şi aptitudinea de a corespunde acestei porunci. La plante nu găsim această binecuvântare, deoarece este pământul cel care dă la iveală plantele, şi deoarece plantele se comportă inconştient, pasiv. Dar la animale pentru înmulţire este necesară în general legătura dintre un mascul şi o femelă de aceeaşi specie. Şi oamenilor le dă Dumnezeu această poruncă, dar El Se adresează direct omului: „Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis.” Aici este mai puţin direct: „Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis.” Prin aceasta animalele de apă sunt oarecum adresate direct, căci Dumnezeu le porunceşte de trei ori, dar El nu le numeşte cu numele. Păsările sunt numite, dar Dumnezeu nu le vorbeşte lor, ci despre ele, şi porunca dată lor este în limba ebraică mai puţin plină de putere. Toate acestea pun în lumină diferenţa faţă de om. Căci chiar dacă înmulţirea la animale este activă şi conştientă, ea are loc totuşi instinctiv şi nu cu pricepere. Numai omul poate să audă cu adevărat o poruncă a lui Dumnezeu, o poate înţelege şi împlini conştient.

Porunca adresată animalelor de apă este întreită. Să fi roditor înseamnă să dai roadă (compară versetele 11,12), deci să aduci urmaşi în lume. Să te înmulţeşti înseamnă să aduci des şi mulţi urmaşi în lume şi să porţi grijă ca numai puţini să se piardă. În cele din urmă animalele de apă trebuie să se extindă, aşa că apele şi marea vor fi umplute de ele. Despre păsări se spune, ca ele să se înmulţească pe pământ. Cu toate că animalele înaripate se mişcă în atmosferă, ele se înmulţesc pe pământ. Acolo păsările îşi fac cuiburile, îşi depun ouăle şi le clocesc. Acolo se înmulţesc şi liliecii şi insectele.

[1] Propriu-zis: „suflet viu“ (la singular), vezi traducerea în limba franceză JND.

Creatia:ziua 4

2 ian.

Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a patra

„Dumnezeu a zis: ‚Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremile, zilele şi anii, şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.’ Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea, şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra.” (Geneza 1,14-19)

După o nouă seară şi dimineaţă urmează o nouă zi şi totodată un ciclu nou de trei zile, care este foarte asemănător cu primul. Fiecare ciclu constă din trei elemente: (1) lumină, (2) apă (şi cer), şi (3) pământ. În prima zi lumina, în ziua a patra purtătorii de lumină. În ziua a doua despărţirea apelor cu cerul între ele, în ziua a cincea animalele, care trăiesc în apă şi în întindere. În ziua a treia uscatul (pământul), în ziua a şasea animalele şi omul, care vin din pământ şi trăiesc pe el. În afară de aceasta ziua a patra stă în legătură nu numai cu ziua întâi, ci şi cu ziua a doua: purtătorii de lumină sunt aşezaţi în întinderea cerului. „Prin Duhul Său sunt împodobite cerurile” (Iov 26,13). Aceste trei zile (ziua întâi, a doua şi a patra) încep toate cu: „Să fie”. Toate trei poartă amprenta numărului cinci: în prim azi de cinci ori lumina, în ziua a doua de cinci ori întindere, în ziua a patra de cinci ori purtători de lumină (luminători) şi de cinci ori zi. Numai în aceste trei zile este vorba de „despărţire între”, şi anume de asemenea în total de cinci ori. Numai în aceste zile Dumnezeu vorbeşte numai o singură dată, şi în aceste zile nu este vorba de organisme vii. Să se observe de asemenea că 1+2+4=7, şi 3+5+6=14. Această desăvârşire ia naştere numai dacă noi ordonăm zilele în felul acesta.

Dacă ziua a patra este legată în felul acesta cu ziua întâi şi a doua, ne-am putea întreba, de ce această zi nu a urmat imediat după ziua a doua, şi aceasta cu atât mai mult cu cât pentru creşterea plantelor era necesară lumina soarelui. Dar această ultimă afirmaţie nu este reală. Plantele aveau lumina primei zile şi în afară de aceasta au fost separate de ziua a patra numai printr-o noapte. De altfel între funcţiile luminătorilor cereşti nu este nicidecum numită funcţia pentru creşterea plantelor. Mai mult chiar: mai întâi trebuiau pregătite spaţiile de viaţă mari: cerul, marea şi pământul, înainte de a apărea locuitorii lor. Corpurile cereşti sunt „locuitorii” spaţiului ceresc. Într-adevăr ele trebuiau create de la început (versetul 16 spune „Dumnezeu a făcut”, nu „a creat”; compară şi cu ordinea din Psalmul 33,6-9), însă ele sunt ultimele părţi ale lumii materiale, care sunt pregătite pentru om (probabil asemănător cu astăzi, când se observă stele care deodată luminează şi apoi se sting), scurt înainte de a apărea creaturi care pot vedea lumina. Acest fapt arată, cât de incorectă este ideea că noi trebuie să aducem corpurilor cereşti o veneraţie deosebită, sau că noi avem voie să le-o aducem, aşa cum fac păgânii (vezi Deuteronom 4,19; 17,3). Dimpotrivă, ele sunt numai creaturi ale lui Dumnezeu, ultimele din lumea materială, care au fost pregătite. Ce-i drept, ele „stăpânesc” peste zi şi peste noapte (versetele 16 şi 18), dar ele sunt numai „domnitori prin harul lui Dumnezeu”, aşa de neînsemnate în comparaţie cu Creatorul lor, că numele lor (soare, lună) nici nu sunt numite aici. Toată stăpânirea lor au primit-o de la Dumnezeu; niciunde funcţia a ceea ce a fost creat nu este aşa de detaliat parafrazată ca aici: de unsprezece ori este numită prepoziţia le- („să”, „ca să”). Nici nu sunt „luminători” în sine însuşi; aici găsim un alt cuvânt decât în versetele 3-5, care înseamnă „loc” sau „purtător de lumină”. Cuvântul se foloseşte în afară de luminătorii cereşti (Psalm 74,16; Ezechiel 32,8) şi pentru luminătorii din Cortul întâlnirii (Exod 25,6; 27,20 şi aşa mai departe) şi în sens mai larg pentru lumina dinaintea feţei lui Dumnezeu (Psalm 90,8) şi pentru lumina (sau strălucirea) ochiului (Proverbe 15,30).

Cât de mult sunt luminătorii cereşti supuşi lui Dumnezeu, spune Dumnezeu Însuşi în Isaia 40,26: „Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.” Cât de nebunesc este să te închini creaturi! Oştirea cerului însuşi se închină lui Dumnezeu (Neemia 9,6). Ea nu vrea onoare pentru sine însuşi, ci mărturiseşte despre mărimea Creatorului (Psalm 19,1-6) şi despre credincioşia Lui (Psalm 89,36.37). Ea face numai ce-i porunceşte Dumnezeu (Isaia 45,12). S-ar putea probabil să pară prostesc şi limitat că aici se spune că luminătorii cereşti au fost aşezaţi în întinderea cerului, dar în realitate cel care se împiedică de aceasta este prost şi limitat. În primul rând aici totul este văzut din perspectiva observatorului terestru şi apoi, luminătorii cereşti stau realmente pe firmament. Dar mai este un alt motiv mult mai important: în Geneza 1 totul este creat pentru om; luminătorii cereşti ar putea să aibă tot felul de funcţii (de exemplu pentru creşterea plantelor), dar Geneza 1 numeşte exclusiv pe acelea care au importanţă directă pentru om. Deci toate aceste funcţii ele le exercită exclusiv în atmosferă (acestea sunt „legile cerului”; compară cu Iov 38,33); în afara acestora nu este zi şi noapte, anotimpuri şi ani, aşa cum le cunoaştem noi. Luminătorii cereşti pot să împrăştie lumina lor în lung şi în lat, ei au fost făcuţi să lumineze pe pământ (versetele 15 şi 17).

Această luminare este misiunea lor generală. Stelele au o contribuţie mult mai neînsemnată în privinţa aceasta; de aceea ele sunt numite numai sumar la sfârşitul versetului 16. Privite de pe pământ, în raport cu soarele şi luna ele sunt numai luminătorii mici; dacă ele „stăpânesc”, atunci o fac numai în legătură cu luna (Psalm 136,9). Soarele şi luna sunt cei doi mari luminători (versetul 16; Psalm 136,7), dar şi între ele este o graduare: dintre aceşti doi luminători mari, soarele este luminătorul cel mai mare şi luna este luminătorul cel mai mic.

Ele au trei misiuni: „Să fie nişte luminători … care să … , ca să …” (versetele 14 şi 15). A treia misiune (să lumineze pământul) este misiunea lor generală. Prima misiune face clar diferenţa între ei: trebuie să fie o despărţire între zi şi noapte, şi aceasta se realizează prin aceea că soarele stăpâneşte ziua (sau: peste zi) şi luna stăpâneşte peste noapte (sau: noaptea). Misiunea a doua cuprinde misiunile deosebite, pe care ei o împlinesc împreună; acestea sunt iarăşi trei, indicate prin cuvântul „ca”. Ultima („zilele şi anii”) este cea mai simplă: prin alternarea zilei cu noaptea ia naştere o socotire a timpului, o succesiune de zile, care se înşiruie una după alta alcătuind un an (vezi cu privire la legătura dintre zile şi ani Geneza 25,7; 47,8.9.28; Psalm 90,10). Ambele sunt deci unităţi de timp, înainte de toate pentru durata vieţii omului (Deuteronom 32,7; Iov 36,11; Psalm 61,6; 77,5; Proverbe 3,2; 8,11; Maleahi 2,4, etc.). „(Anumite) timpuri” sunt perioade de ani care se repetă regulat: pentru păsările migratoare (Ieremia 8,7), pentru recoltă (Osea 2,9), pentru sărbătorile anuale (Exod 13,10; 23,15; 34,18; Levitic 23,2.4; Numeri 9,2.3.7.13), uneori pentru un an întreg (Deuteronom 31,10; Daniel 12,7). Ele cuprind sărbătorile, lunile noi şi sabatele (Osea 2,11). Pentru „luni” vezi şi Psalm 104,19. În afară de aceasta luminătorii cereşti slujesc şi ca „semne”; acestea sunt „semnele cerului”, care deseori îngrozesc pe oameni (Psalm 65,8; Ieremia 10,2), semne referitoare la vreme (Matei 16,1-4). Dar ele sunt şi semne ale mărimii lui Dumnezeu ca Creator (Psalm 19,1-6; Romani 1,20), al făgăduinţelor Sale (Geneza 15,5; Psalm 89,36.37), al adevărului Său (2 Împăraţi 20,8.9) şi mai ales al judecăţilor Sale (Ioel 2,30-31; Matei 24,3.29.30; Luca 21,11.25).

Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători (compară cu Psalm 136,7); pentru a doua oară este vorba de faptul că El „a făcut” (compară versetele 7.25.26.31). Mereu am atras atenţia asupra faptului că acest „a face” lasă să se presupună, că luminătorii cereşti au fost deja mai înainte creaţi (şi anume în versetul 1), însă abia aici ei sunt puşi în funcţiile lor pentru pământ. Pe lângă aceasta aici totdeauna stă că luminătorii au fost făcuţi pentru ceva: „Să fie … ca să …”, „Dumnezeu a făcut … ca să”, „Dumnezeu i-a aşezat … ca să …”. Frumos este că după ce se spune „Dumnezeu a făcut” în versetul 17 se spune că „Dumnezeu i-a aşezat”, aşa cum în Geneza 18,8 se spune textual despre Avraam: „viţelul pe care-l gătise, l-a pus înaintea lor”. După ce Dumnezeu a pregătit luminătorii cereşti pentru misiunile lor, el i-a aşezat pe fiecare în parte la locul lui şi pe orbita lui proprie în spaţiul ceresc. După aceea versetele 17 şi 18 repetă încă o dată misiunile luminătorilor cereşti, ca să arate că totul era exact aşa cum Dumnezeu le-a făcut. Aceste misiuni sunt repetate în ordine inversă: finalul versetul 17 coincide cu versetul 15; după aceea urmează stăpânirea peste zi şi peste noapte, ceea ce face trimitere la cronologia din versetul 14b; şi în final „despărţirea”, în versetul 14 între zi şi noapte, şi aici între lumină şi întuneric. Interesant este concordanţa cu versetele 4 şi 5. Acolo Dumnezeu Însuşi a despărţit, dar acum luminătorii cereşti preiau această misiune. Seara, care urmează după această a patra zi, este pentru prima dată pricinuită de apusul soarelui.

Creatia :ziua 3

2 ian.

Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a treia

«Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele[1] care sunt dedesubtul cerului, şi să se arate uscatul!” Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Apoi Dumnezeu a zis: ‚Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.’ Şi aşa a fost. Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei, şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o seară, şi apoi o dimineaţă: aceasta a fost ziua a treia.» (Geneza 1,9-13)

O nouă seară şi o nouă dimineaţă conduc la ziua a treia, în care Dumnezeu Îşi continuă lucrarea cu apele. Şi acum are loc o separare: aşa cum în ziua anterioară a fost o separare între ape şi ape, aşa are loc acum o separare între mări şi pământ. Aşa cum acolo a fost vorba de întindere, aşa este aici vorba despre uscat; acolo „cerul”, aici „pământul”, ambele într-un înţeles mai restrâns decât în versetul 1, aşa cum s-a spus. Dumnezeu vorbeşte din nou, dar acum este o altă poruncă decât cea din zilele anterioare (deci nu: „să fie uscat” sau ceva asemănător); în afară de aceasta este o poruncă ciudată, căci numai aici se foloseşte forma pasiv, textual: „Apele dedesubtul cerului să fie adunate într-un loc, şi uscatul să devină vizibil”. Şi nu: Dumnezeu a adunat, ci: a fost aşa. Se pare că aici Dumnezeu dă o poruncă anumitor puteri, ca să adune apele, şi anume, apele care sunt dedesubtul întinderii, deci apele care în ziua a doua au rămas pe pământ. „Puterile”, cărora Dumnezeu le porunceşte aici, trebuie să pună în mişcare apele spre „un loc”. Cine sunt aceste puteri şi care este acest un loc?

Că apele sunt adunate într-un loc, desigur nu înseamnă că ele curg într-un bazin; pluralul „mări” (versetul 10) arată deja clar că acest „un loc” cuprinde multe mări şi oceane diferite. Dar ele constituie efectiv o unitate, căci ele sunt toate legate între ele într-o mulţime de ape, mai mult sau mai puţin ele au toate acelaşi „nivel al mării” şi toate sunt delimitate împreună prin bariere, pe care Dumnezeu li le-a pus. „A tras o boltă pe faţa apelor, ca hotar” (Iov 26,10) şi „A închis marea cu porţi” (Iov 38,8). „El îngrămădeşte apele mării într-un morman, şi pune adâncurile în cămări” (Psalm 33,7). „A pus un hotar mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui” (Proverbe 8,29). El „a pus mării ca hotar nisipul, hotar veşnic, pe care nu trebuie să-l treacă. Şi chiar dacă valurile ei se înfurie, totuşi sunt neputincioase; urlă, dar nu-l trec.” (Ieremia 5,22) Şi cine sunt puterile care au strâns apele? La porunca lui Dumnezeu trebuie ca scoarţa pământului să se fi pus în mişcare. În anumite locuri ea s-a ridicat, şi astfel a ridicat nivelul fundului mării peste nivelul apelor; în alte locuri s-a coborât, şi apele au curs în adâncul care s-a format. S-au format atât munţi cât şi bazine oceanice. Ce forţe uriaşe de presiune şi de frecare trebuie să fi exercitat aceste enorme mişcări de ape asupra pământului! Primele sedimente lipsite de fosile, care acoperă scoarţa pământului, trebuie să fi avut loc în această zi şi să fi alcătuit un teren roditor pentru plantele care urmau să apară foarte curând.

Dumnezeu dă acum din nou nume, şi prin aceasta stabileşte cele trei spaţii mari, care sunt vitale pentru toate organismele vii (care sunt de asemenea subîmpărţite după aceste trei spaţii): „… cerurile şi pământul, mările şi tot ce mişună în ele” (Psalm 69,34; compară cu Apocalipsa 10,6), şi anume păsările cerului, animalele pământului şi peştii mării (compară cu versetele 26.28.30). În Scriptură, lucrările lui Dumnezeu sunt numite totdeauna cu numele lor dumnezeieşti; tot aşa de rar cum este cuvântul „întindere” este în Scriptură şi cuvântul „uscatul”. „Dumnezeul cerurilor, care a făcut marea şi uscatul” (Iona 1,9). Mai departe, cuvântul este folosit în contrast cu marea numai în Iona 1,13; 2,11; (în sens general: Isaia 44,3), şi înainte de toate la trecerea prin Marea Roşie (Exod 14,16.22.29; 15,19; Psalm 66,6; Neemia 9,11) şi prin Iordan (Iosua 4,22); o legătură cu „strângerea apelor” (versetul 10) avem în Exod 4,9; 7,19. Deci după ce în ziua a doua şi a treia au fost terminate cele trei spaţii mari de viaţă, poate aici să urmeze pentru a doua oară: Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.

Pentru prima dată Dumnezeu vorbeşte în aceeaşi zi încă o dată. Lucrarea Sa din această zi nu este încă gata; uscatul s-a arătat, dar el trebuie să facă şi „lucrarea”, pentru care el a fost uscat. Toate din Geneza 1 sunt orientate spre primirea omului. El nu poate trăi în ape, de aceea uscatul trebuia să devină liber; dar nu poate trăi nici pe pământ arid – terenul trebuie să înverzească! „pământul … rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat” (Evrei 6,7). Pentru prima dată Dumnezeu se adresează aici direct unei instanţe, care trebuie să facă lucrarea pe care El o vrea: „Să dea pământul …” Asemănător găsim şi în ziua a cincea („Să mişune apele de vieţuitoare”, cu toate că aceasta este mai redusă) şi a şasea („Să dea pământul”), dar sunt şi diferenţe mari. La executarea poruncii, citim aici: pământul a dat …, dar în ziua următoare Dumnezeu Însuşi continuă lucrarea: Dumnezeu a creat (versetul 21). Şi Dumnezeu a făcut (versetul 25). Pe de o parte se arată deci concordanţa materială reală între organismele vii, şi între pământ şi apă, pe de altă parte. Însă pe de altă parte în felul de vorbire spirituală al Scripturii, plantele nu mai sunt privite ca materie vie, în timp ce animalele ocupă o poziţie mult mai înaltă în creaţia lui Dumnezeu. De aceea nu se spune despre plante, ci despre animale se spune că ele au fost create de Dumnezeu, şi despre plante se spune, că ele sunt date direct din pământ (cu toate că desigur prin puterea lui Dumnezeu), în timp ce animalele au fost făcute direct de Dumnezeu (cu toate că ele au fost făcute în legătură cu pământul şi apa). Diferenţa mare constă în aceea că animalele sunt suflete vii, deci cu conştiinţă şi simţăminte; în legătură cu aceasta stă faptul că plantele nu au sânge (în care este viaţa), ci animalele în general au desigur (compară cu Geneza 9,4; Levitic 17,14; Deuteronom 12,23). O a doua diferenţă mare este aceea, că animalele nu au o legătură fixă cu pământul, în timp ce plantele cu o mare parte a lor (rădăcinile) se afundă în pământ şi de acolo iau materiile minerale ca hrană. (Desigur în această analiză trebuie să nu ţinem seama de animalele şi plantele cele mai inferioare, care au puţină importanţă pentru om şi stau în afara orizontului observatorului normal şi deseori şi a Scripturii.)

Verbul „să dea” (versetul 11) este special rezervat pentru această acţiune deosebită, unică, din ziua a treia; cuvântul nu se mai întâlneşte în Vechiul Testament decât sub o altă formă în Ioel 2,22, şi anume în legătură cu înnoirea creaţiei în Împărăţia păcii. Această scoatere la iveală este realmente unică în felul ei; în mod normal plantele răsar într-adevăr din pământ, dar dintr-o sămânţă care a căzut în pământ. Aici pământul face să răsară plante prin puterea creatoare a lui Dumnezeu Însuşi. În versetul 12 este un alt verb: pământul a dat. Aceasta nu este o chestiune unică, ci una care se continuă (compară cu Isaia 61,11; Hagai 1,11). Căci cu toate că plantele abia începând cu ziua a cincea răsar din sămânţă, aceste seminţe trebuie totdeauna mai întâi să cadă în pământ. „Dacă grăuntele de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12,24). Ce trebuie pământul „să dea la iveală”? În primul rând „cele ieşite din el”! Şi aici este concordanţă cu ziua a cincea: „Să mişune apele de vieţuitoare (care mişună)”. Această înrudire între verb şi substantiv arată legătura specifică între ceea ce dă naştere la ceva şi ce a rezultat. Tot aşa şi în grupele următoare de plante: „iarbă cu sămânţă” şi „pomi roditori, care să facă rod”. Acest gând al concordanţei dintre organism şi sămânţa lui ne va fi de folos când mai târziu vom vorbi despre expresia importantă „după soiul lor”. Sper să dedic un studiu deosebit acestei expresii şi prin aceasta o privire de ansamblu despre conţinutul, caracterul, influenţa şi respingerea teoriei evoluţioniste.

Deci ce grupe de plante sunt numite aici în versetele 11 şi 12? Este clar, că aici nu ne putem aştepta la o împărţire ştiinţifică a regnului vegetal. Marea grupă a plantelor inferioare lipseşte aici pe deplin; sunt numite numai plantele care au importanţă vitală pentru animale şi pentru om, şi ele sunt împărţite după criterii diferite, după importanţa pe care ele o au. Aceasta se poate vedea clar din versetele 29 şi 30: Dumnezeu dă omului verdeţurile care fac sămânţă şi pomii în care sunt roade care fac sămânţă, în timp ce El dă animalelor şi păsărilor iarba verde. Între acestea este o diferenţă remarcabilă. La hrana pentru animale (iarba şi verdeţuri) nu se vorbeşte niciodată despre sămânţă, însă la hrana pentru om se vorbeşte de sămânţă (pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei şi iarbă care face sămânţă). Sămânţa şi rodul vorbesc despre viaţa nouă, despre viaţa de înviere (vezi Isaia 53,10; Psalm 126,5.6; Ioan 12,24; 1 Corinteni 15,35-38); pentru Adam aceasta vorbea despre trăirea veşnică în grădină, dacă ar fi rămas ascultător (compară cu Geneza 2,16.17; 3,22). De aceea este remarcabil că după căderea în păcat nu se mai vorbeşte despre sămânţă (Geneza 3,17-19; 9,3).

Deci prima grupă este „cele ieşite din pământ”. Ce înseamnă aceasta se poate vedea din locuri diferite din Scriptură. Psalmul 23,2 vorbeşte despre „păşuni din cele ieşite din pământ”, şi pe o păşune creşte iarbă verde ( de aceea „păşuni verzi”). Este verdele mâncat de măgarul sălbatic (Iov 6,5) şi de căprioare (Ieremia 14,5), şi care încolţeşte din pământ după ploaie (2 Samuel 23,4). Acest ultim loc arată că înainte de toate este vorba de iarba tânără, verde şi proaspătă (compară şi cu Iov 38,27; Proverbe 27,25). Deci aici nu este cuvântul obişnuit pentru „iarbă” în general, care are mai mult sensul de vremelnicie (Psalm 90,5; 103,15; 129,6; Isaia 40,6). A doua grupă o formează „iarba cu sămânţă” (textual: „iarbă cu sămânţă de semănat”), uneori numită şi iarbă verde (Geneza 1,30; 9,3), iarba câmpului (Geneza 2,5; 3,18), iarba pământului (Exod 10,12.15) sau iarba de pe câmp (Iov 5,25). Pentru a creşte ea este dependentă de rouă sau de ploaie (Geneza 2,5; Deuteronom 32,2; Proverbe 19,12; Isaia 55,10; Mica 5,6), altfel se uscă (Psalm 102,4.11; Isaia 42,15; Ieremia 12,4; 14,6). În contrast cu „iarba”, Dumnezeu a dat omului aceste „verdeţuri”: „Tu faci să crească iarba pentru vite, şi verdeţuri pentru nevoile omului: ca pământul să dea hrană” (Psalm 104,14; compară cu Isaia 55,10). Pentru aceasta verdeţurile sunt strânse de oameni (Proverbe 27,25b).

Uneori verdeţurile sunt numite şi hrană pentru animale (Deuteronom 11,15; Psalm 105,35; 106,20; Ieremia 14,6), dar atunci numai frunza verde a acestora (Geneza 1,30; compară cu Exod 10,15), în timp ce pentru om accentul se pune pe sămânţă, înainte de toate la cereale. „Verdeţurile” cuprind deci ierburi, legume şi cereale, care pentru observatorul obişnuit se înmulţesc prin sămânţă clar vizibilă, în opoziţie cu „cele răsărite”, care este ori verdeaţă tânără, care nu are încă sămânţă, ori iarba, care produce sămânţă foarte mică, care nu se vede. Ce înseamnă „de semănat” din expresia „sămânţă de semănat” rezultă din singurul text biblic, în care această formă a verbului se întâlneşte în singurul loc din Vechiul Testament, şi anume în Levitic 12,2, aşa cum o femeie „dă sămânţă” (după părerea mea nu „primeşte sămânţă”, aşa cum este în unele traduceri): darea de sămânţă ca rezultat final al unui proces de creştere.

De aceasta se deosebesc plantele grupei a treia: pomii. Formarea de sămânţă este ţinta finală pentru verdeţuri: după ce sămânţa s-a format şi a fost împrăştiată, deseori verdeţurile mor, şi din sămânţă iau naştere alte verdeţuri. Pomul face şi el într-adevăr sămânţă, dar în acest caz sămânţa este ascunsă în fruct, el fiind scopul principal. Acelaşi pom oferă (textual: face) an de an fructele sale ca hrană pentru om şi se înmulţeşte prin sămânţa aflată în el. „Pomii de pe câmp sunt pentru om”, aceştia sunt pomii „ca hrană” (Deuteronom 20,19.20; Levitic 19,23; Neemia 9,25; Ezechiel 47,12), „pomii buni” (2 Împăraţi 3,19.25). Şi expresia „pomi care fac rod” este de fapt, ca şi „cele ieşite din pământ” şi „de semănat”, unică în felul ei în acest verset; o găsim numai de două ori, şi anume în vorbirea contemplativă (Psalm 148,9; Eclesiastul 2,5). Cuvântul folosit pentru „pomi” este tradus în Vechiul Testament mai des prin „lemn” (de exemplu Geneza 22,3-9), şi aceasta ne arată însemnătatea deosebită pe care o are expresia „pomi roditori” în relatarea despre creaţie. Verdeaţa se poate îndoi, este moale, zemoasă, dar lemnul este tare, uscat, aparent fără viaţă; şi tocmai lemnul uscat este în stare „să facă” rodul minunat. Dumnezeu „a făcut” animalele şi le-a dat aptitudinea să dea naştere la urmaşi, care se aseamănă cu ele; dar nu se spune că El „a făcut” plantele. În loc de aceasta El a dat pomilor roditori aptitudinea „să facă” mereu rod, tocmai în lemnul uscat, tare, din care iese (compară cu Numeri 17,8; Isaia 11,1), şi cu care nu se aseamănă deloc. Prin aceasta s-a clarificat şi vechea întrebare, ce a fost mai întâi, stejarul sau ghinda.

[1] Textual: „să fie strânse apele …“ (la forma pasivă)

Creatia :ziua 2

2 ian.

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a doua

«Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape, şi ea să despartă apele de ape.” Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua.» (Geneza 1,6-8)

Aşa cum pentru prima zi este caracteristică lumina, tot aşa ziua a doua este caracterizată prin apă. Dumnezeu vorbeşte pentru a doua oară, şi pentru a doua oară El spune: „Să fie”. Până în momentul acela pământul era acoperit de şuvoiul de ape din versetul 2. Acum Dumnezeu porunceşte să ia naştere o despărţire în acest şuvoi de ape, şi anume în aşa fel, ca o parte din aceste ape să se ridice deasupra pământului, iar cealaltă parte să rămână pe pământ. Această despărţire ia naştere prin aceea că Dumnezeu face o întindere (o atmosferă) care se reazemă pe apele care sunt pe pământ şi totodată poartă apele care sunt deasupra pământului. Cuvântul „întindere” (raqia) se mai întâlneşte în afară de capitolul acesta şi în Psalmul 19,1 („întinderea vesteşte lucrarea mâinilor Lui”), în Psalmul 150,1 („lăudaţi-L în întinderea puterii Sale”), în Daniel 12,3 („Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea întinderii”) şi în sens figurat în Ezechiel 1,22-26; 10,1. Cuvântul este derivat de la un verb, care înseamnă „a presa” (Ezechiel 6,11; 25,6; verbul al treilea din 2 Samuel 22,43) sau „a întinde” („Domnul … Cel ce a întins pământul pe ape”, Psalmul 136,6; Isaia 42,5; 44,24; bolta cerului: Iov 37,18). Legătura între a presa şi a întinde devine clară, dacă se ştie că înţelesul de bază al cuvântului este „a lamina” (vezi Exod 39,3; „să facă plăci întinse” în Numeri 16,38.39; „a face foiţe” în Ieremia 10,9; de aceea „a îmbrăca peste” în Isaia 40,19). Deci cuvântul „întindere” include în sine gândul la ceva care (1) este foarte subţire şi (2) foarte extins (vezi şi la studiul versetului 1).

Acest gând îl găsim mereu în tablourile folosite pentru întindere (sau pentru „cer”, aşa cum Dumnezeu o numeşte). „Întinzi cerurile ca un cort” (Psalm 104,2). „El întinde cerurile ca o măhramă subţire, şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el.” (Isaia 40,22). Compară şi cu Iov 9,8; Isaia 42,5; 44,24; 45,12; 51,13; Ieremia 10,12; 51,5; Zaharia 12,1, unde de fiecare dată se spune că Dumnezeu „a întins” cerurile. În afară de aceasta, cerul are claritatea unui cristal (Ezechiel 1,22), strălucirea pietrei de safir (Exod 24,10) şi tăria unei oglinzi turnate (Iov 37,18). Această tărie nu are a face cu vreo superstiţie referitoare la un cer care bolteşte deasupra pământului ca o cupolă de metal. Acest tablou vechi a fost cu regret preluat în Scriptură deoarece Septuaginta traduce cuvântul raqia în limba greacă prin stereoma şi Hieronim spune în versiunea latină Vulgata firmamentum (ambele cuvinte se întâlnesc în limba respectivă în Coloseni 2,5 şi înseamnă „tărie”). Luther a preluat aceasta în germană („tărie”). Adevăratul înţeles al cuvântului ebraic este însă „o întindere subţire”; spaţiul în care zboară păsările (versetul 20) şi în care – privit din perspectiva omului – luminează corpurile cereşti (versetele 14,15,17). Deci ziua a doua nu conţine mai mult decât o despărţire a apelor prin formarea unei atmosfere subţiri între ele. În privinţa aceasta nu trebuie să ne gândim la aer, ci simplu la o „întindere” între ape şi ape, „o tragere în sus a picăturilor de apă” (Iov 36,27), o întindere de ape, aşa cum se laminează metalul. Deci în ziua a doua nu ia naştere ceva nou deosebit, aşa că noi nu citim aici că „Dumnezeu a văzut că toate erau bune”, ceea ce stă în legătură şi cu faptul că lucrarea lui Dumnezeu cu privire la ape nu era încă terminată, ci ea va fi continuată în ziua a treia. În legătură cu aceasta stă şi faptul că expresia „şi aşa a fost” în mod excepţional vine abia la sfârşit (versetul 7) şi nu înainte de „Dumnezeu a făcut” (compară versetele 15 şi 24), căci numai aici se găseşte gândul la o lucrare efectivă a lui Dumnezeu („El a făcut … şi a despărţit) şi nu al unui simplu fapt.

Expresia „Dumnezeu a făcut”se întâlneşte de trei ori în Geneza 1. Nu este „a crea”, căci de fiecare dată este prezent material: El a făcut întinderea între ape, El face corpurile cereşti din ceea ce era deja de la versetul 1 (crearea cerului – vezi în continuare) şi El a făcut animalele uscatului din pământ (versetul 24). Şi omul poate „face” ceva din materia de bază deja existentă, dar cu aceasta încetează compararea cu „facerea” divină. Ce face omul este trecător, dar Dumnezeu a făcut numai o singură dată întinderea, luminătorii şi animalele şi de atunci le păstrează. (De aceea aici nu se spune, că Dumnezeu „a făcut” plantele, căci acelaşi pământ, care a dat numai o singură dată animale, dă, ca să zicem aşa, mereu plante, şi copacii „fac” singuri rodul lor). În afară de aceasta, în ceea ce „face” omul, el este legat de posibilităţile limitate ale materialului său, Dumnezeu dimpotrivă pregăteşte în mijlocul apelor o atmosferă care nu are nimic a face cu apele acestea, şi El face animale vii, care au comun cu pământul fără viaţă numai însuşirile generale ale materiei din care ies ele.

În versetul 6 se spune textual: „şi ea să despartă între ape şi ape”, aceasta este traducerea mai exactă a traducerii obişnuite „să despartă apele de ape”, deoarece nu se referă numai la o singură faptă a despărţirii (aşa cum este în versetul 7: „Dumnezeu a făcut … şi ea a despărţit”), ci la misiunea permanentă a atmosferei, aceea de a fi o despărţire permanentă între ape şi ape. În versetul 7 (şi nu în versetul 6) este folosit de două ori cuvântul „între” (textual: „Dumnezeu a despărţit între apele de dedesubtul întinderii şi apele de deasupra întinderii”), ca să arate că nu numai se constituie un spaţiu intermediar între ape (versetul 6), ci şi că în continuare trebuie să existe o diferenţă esenţială între ape şi între ape. Această diferenţă este transcrisă printr-o ordine de rang: sunt ape „dedesubtul întinderii” (numit mai întâi, deoarece ele sunt mai apropiate de om), şi sunt ape „deasupra întinderii”. Ce fel de ape sunt acestea şi care este materialul atmosferei, nu ne învaţă Geneza 1. Alte locuri din Scriptură relatează desigur despre ele, dar pentru scopul din Geneza 1 nu contează; este suficient că Dumnezeu aici în mulţimea de ape dezordonată din versetul 2 dă naştere la o primă ordine, prin aceea că El aşează între ele „cerul” ca despărţitură.

În alte locuri din Scriptură aflăm mai mult despre diferenţa importantă între apele de deasupra întinderii şi apele dedesubtul întinderii. Eclesiastul constată că, cu toate că multe râuri se varsă în mare, marea nu se umple. Cauza este evaporarea permanentă a apei: „Aburi se ridică de la marginea pământului” (Psalm 135,7); „El trage la El picăturile de apă, le preface în abur şi dă ploaia, pe care norii o strecoară şi o picură peste mulţimea oamenilor” (Iov 36,27.28). Aceste ape evaporate se strâng şi formează nori (Iov 26,8), care sunt totodată „cămările zăpezii şi grindinei” (Iov 38,22), de unde ele se reîntorc apoi pe pământ (Iov 36,28; 37,6) ca din „burdufurile cerurilor” (Iov 38,37). Dar aceasta nu vrea să spună, că „apele de deasupra întinderii” din Geneza 1,7 ar fi simplu norii! Geneza 2,5 spune clar, că la începutul istoriei nu a plouat pe pământ, deci probabil nu era circuitul apei în natură, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. În afară de aceasta, dacă apele de deasupra întinderii ar fi numai nori, atunci aceste ape ar constitui numai o cantitate deosebit de mică în comparaţie cu apele dedesubtul întinderii, şi nu ar putea fi vorba de o despărţire. Mult mai mult se pare că în ziua a doua o cantitate imensă de apă a fost ridicată de pe pământ şi a fost aşezată pe atmosferă ca un rezervor mare de vapori de apă (învăţaţii recunosc că teoretic ar fi posibil aşa ceva). Aşa cum am spus deja, aceste cantităţi de apă sunt acelea care au fost vărsate pe pământ la potop, aşa cum este presupus de mulţi comentatori. În privinţa aceasta este remarcabil, că expresia „ferestrele cerului” (Geneza 7,11; 8,2) se întâlnesc într-adevăr des în Scriptură (2 Împăraţi 7,2.19; Isaia 24,18; Maleahi 3,10), dar niciodată după aceea în legătură cu apa. Pare să fie aşa, că aceste ferestre din Geneza 8,2 au constituit izvoare de apă unice în felul lor, diferite de „ploaia din cer”. O astfel de boltă de vapori de apă înainte de potop trebuie să fi avut efectul unei sere (prin aceea că ea a lăsat razele soarelui să o străbată, dar a respins razele reflectate de pământ), aşa că pe pământ a dominat o temperatură ridicată uniformă. Aceasta este mărturia generală a straturilor de pământ până la pleistocen, căci ele conţin fosile ale lumii animale şi vegetale, care trebuie să fi trăit într-o climă subtropicală uniformă. Aceasta este o altă dovadă, că aceasta este lumea vie din timpul dinainte de potop şi că straturile de pământ au luat naştere la potop! După potop cantităţile enorme de apă trebuie să-şi fi găsit loc în bazine oceanice mai mari (vezi mai înainte), în timp ce prin prăbuşirea bolţii protectoare de vapori de apă ploaia şi grindina au lovit pământul (să ne gândim la curcubeu, care începând de atunci putea fi văzut; Geneza 9,12-16), şi radiaţia solară directă a provocat din acel moment o alternare (mai intensă) a anotimpurilor (compară cu Geneza 8,22).

Creatia :ziua 1

2 ian.

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua întâi

Cele şapte zile ale creaţiei

Vrem să studiem primele patru zile ale creaţiei, deci pregătirea lumii materiale. Sperăm ca mai târziu să cercetăm înţelesul lor spiritual; acum însă vrem să vedem ce a avut loc în fiecare zi şi felul în care aceasta ne este prezentat nouă. În Geneza 1,1 am văzut că Dumnezeu a creat la început cerul şi pământul. Abia în ziua a cincea este din nou vorba de „a crea”; până în momentul acela nu găsim nimic altceva decât o prelucrare şi ordonare a pământului, aşa cum aceasta este descrisă în Geneza 1,2. Nici măcar plantele nu sunt privite ca o creaţie deosebită, deoarece ele nu sunt un suflet deosebit cu o conştiinţă. Ele sunt simplu produse vii ale pământului. Am spus deja că Geneza 1 nu vorbeşte atât de mult despre tot universul, ci mult mai mult despre pământ, care după starea de pustiu şi gol este restaurat de Dumnezeu şi ordonat, ca să fie un loc de locuit pentru animale şi înainte de toate pentru stăpânul lor, omul. În primele patru zile ale creaţiei Dumnezeu a făcut lucrarea de pregătire, care trebuia să premeargă crearea animalelor şi a omului. După ce Duhul Sfânt a vorbit în versetul 1 despre tot universul, în versetul 2 El limitează câmpul nostru vizual asupra pământului, şi în ziua a treia îl limitează şi mai mult, asupra „uscatului”. În ziua a şasea Duhul limitează atenţia noastră la omenirea care locuieşte pe uscat, şi mai târziu la un popor din această omenire, şi anume la Israel, ca în final să îndrepte toate reflectoarele de lumină asupra unei singure Persoane din Israel, spre care arată tot Vechiul Testament: Isus Hristos. Începând de la El se lărgeşte din nou câmpul revelării lui Dumnezeu: din Ierusalim, Iudeea şi Samaria Evanghelia merge spre Asia Mică, Grecia, da, la Roma şi spre toate popoarele. În final vine timpul, când tot pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului, şi după aceea urmează starea veşnică: cerul nou şi pământul nou! Şi toate acestea sunt prezentate deja simbolic în Geneza 1, aşa cum vom vedea mai târziu.

Ziua întâi

„Şi Dumnezeu a zis: »Să fie lumină!« Şi a fost lumină. Şi Dumnezeu a văzut lumina, că era bună; şi Dumnezeu a făcut despărţire între lumină şi întuneric. Şi Dumnezeu a numit lumina zi şi întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi. (sau ‚o zi’)”

Prima activitate a lui Dumnezeu este plutirea Duhului Său peste ape. Dumnezeu are pe om înaintea ochilor Săi, şi pretutindeni unde este vorba de fericirea şi bunăstarea lui, găsim Duhul la lucru. „Trimiţi Duhul Tău: ele sunt create şi înnoieşti faţa pământului.” (Psalm 104,30) Acesta este ţelul lui Dumnezeu aici: prin Duhul Său El este pe punctul de a înnoi ce în versetul 2 nouă ne-a fost prezentat ca fiind stricat: „Şi Dumnezeu a zis”. Această legătură între Duh şi Cuvânt este foarte remarcabilă în Scriptură, aşa cum vom vedea mai târziu şi la aplicarea spirituală. „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui” (Psalm 33,6). Prin Cuvântul lui Dumnezeu au fost pregătite cerurile (Evrei 11,3), prin suflarea Lui cerul se înseninează (Iov 26,13). Dumnezeu vorbeşte. El nu vorbeşte unui lucru sau unei fiinţe, ci Cuvântul Său este expresia voinţei Sale creatoare libere. Vorbirea Lui Îl caracterizează ca Creator suveran, care cheamă ce nu există, ca şi cum ar exista (Romani 4,17). De zece ori se spune în Geneza 1: „Şi Dumnezeu a zis”, din aceasta de opt ori ca poruncă pentru o lucrare ordonată şi creată: în prima, a doua, a patra şi a cincea zi câte o singură dată, şi în ziua a treia şi a şasea zi (când are loc o lucrare dublă a lui Dumnezeu) de câte două ori.

Şi Dumnezeu a zis: Să fie lumină! De trei ori citim, că El a zis: „Să fie!”, şi anume în versetele 6 şi 14 (aceeaşi formă a verbului). Dar în rest se deosebeşte foarte mult lucrarea din prima zi de lucrarea din celelalte zile.

(1) Aceasta este singura zi care nu începe cu zorii zilei, ci cu străpungerea deodată a întunericului de lumina deplină. Dumnezeu a zis să lumineze lumina din întuneric (2 Corinteni 4,6).

(2) De cele mai multe ori porunca lui Dumnezeu se îndreaptă spre un material de bază, care se transformă sau din care trebuie să rezulte ceva nou; aşa porunceşte El apelor în ziua a treia şi a cincea, şi pământului în ziua a treia şi a şasea. Când Dumnezeu spune: Să fie o întindere, şi: Să fie luminători, atunci lipseşte această materie de bază, dar se precizează locul: o întindere în mijlocul apelor şi luminătorii pe întinderea cerului. Toate acestea lipsesc în prima zi. Dumnezeu zice simplu: Să fie lumină!

(3) În afară de aceasta în versetele care urmează găsim permanent în poruncă un alt verb decât cel din împlinirea poruncii. Aşa de exemplu: Să fie … Şi Dumnezeu a făcut (versetele 6, 7, 14, 16). Vezi şi toate celelalte cinci cazuri. Dar aici citim: Să fie lumină. Şi a fost lumină. În afară de aceasta în limba ebraică este aceeaşi formă a verbului: Jehi oor va jehi oor. Nici o lucrare a lui Dumnezeu, nu: Dumnezeu nu a făcut absolut nimic: Dumnezeu a creat. El a poruncit simplu existenţa luminii, şi ea a fost imediat prezentă.

(4) Toate celelalte lucrări, care încă nu existau, sunt fără articol în poruncă, şi ele primesc articol în împlinirea lor. Însă la lumină lipseşte articolul în ambele cazuri. Aici Dumnezeu nu creează lumina, ci El cheamă lumina şi lumina vine.

Toate aceste caracteristici, prin care lumina se deosebeşte de toate celelalte lucrări din celelalte zile, sunt de mare însemnătate. Mai mult decât toate celelalte, lumina este legată cu Fiinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este Lumină şi în El nu este nici un întuneric (1 Ioan 1,5). Ar fi nepotrivit să se spună, că Dumnezeu a creat lumina. Lumina a existat veşnic, căci Dumnezeu este lumină. Întunericul nu a fost veşnic, de aceea diferenţa din Isaia 45,7: „Eu sunt Domnul … Cel care întocmesc lumina şi creez întunericul” . Nici materia nu este veşnică. Dumnezeu este Duh şi nu materie (Ioan 4,24); când El a transformat energia în materie, prin aceasta a luat naştere ceva unic în felul lui: o creaţie. Totul este material în Geneza 1, dar lumina este energie pură, înrudită direct şi rezultată direct din ceea ce este Dumnezeu: izvorul oricărei puteri şi oricărei lumini. Lumina locuieşte la El (Daniel 2,22). El ştie drumul spre locuinţa luminii (Iov 38,19); El Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină (Psalm 104,2) şi împrăştie lumina în jurul Lui (Iov 36,30). El locuieşte într-o lumină în care nu poţi pătrunde (1 Timotei 6,16).

Aşa înţelegem aici de ce se poate vorbi de lumină, înainte să fie vorba (abia în ziua a patra) de soare, lună şi stele. Nici un om din timpurile de demult nu ar fi ajuns la gândurile înţelepte, să vorbească despre lumină, fără să fie prezent un purtător al luminii. Soarele este pentru om aşa de la sine înţeles şi de nelipsit, că el niciodată nu ar vorbi de lumina caldă, strălucitoare, decât numai în legătură cu soarele. El ar începe cu soarele. Dar Dumnezeu nu face aceasta; soarele nu este dumnezeire, ci este nimic altceva mai mult decât o lucrare a lui Dumnezeu, care pentru El vine abia pe locul patru. El nu are nevoie de o sursă, ca să facă să lumineze lumina, căci El Însuşi este lumina. Pentru noi astăzi nu mai este un gând străin faptul că există lumină strălucitoare independent de soare (să ne gândim de exemplu la lumina nordului şi la fosforescenţă), dar Dumnezeu este totdeauna înaintea cuceririlor noastre. Astăzi înţelegem, că odată cu crearea cerului şi pământului a intrat şi lumina, căci lumina în înfăţişarea pe care noi o cunoaştem nu este altceva decât o însuşire a materiei create. Când pământul a devenit pustiu şi gol, Dumnezeu a făcut „întunericul norilor scutece” ale mării (Iov 38,9), dar în prima zi El a alungat acest întuneric prin Cuvântul puterii Sale. – Sunt mai multe diferenţe între prima zi şi celelalte zile.

(5) De şapte ori citim în Geneza 1, că ceea ce Dumnezeu a pregătit era bun. Cu excepţia celei de-a şaptea oară, care se referă la tot ce a făcut Dumnezeu (versetul 31), totdeauna citim scurt: Şi Dumnezeu a văzut că era bun. Însă numai aici citim: Şi Dumnezeu a văzut lumina, că ea era bună. Pe nici o altă lucrare a lui Dumnezeu nu stă aşa de pregnant această pecete „bună” cum ea stă asupra luminii, care, aşa cum am spus, este legată direct cu Fiinţa lui Dumnezeu. Expresia nu înseamnă: după ce Dumnezeu a chemat lumina, El a văzut că ea corespundea aşteptărilor Lui, ci în limba ebraică vrea să spună: El a văzut lumina cât de excelentă era. El S-a bucurat de lucrările Sale (Psalm 104,31). De fapt există o mulţime de expresii, care se întâlnesc de şapte ori în acest capitol (capitolul 1,1.2.3): după versetul 1, care în limba ebraică conţine şapte cuvinte, urmează cele şapte zile, şi de şapte ori „era bun”, de şapte ori „a face”, de trei ori câte şapte „pământ” (ce era pregătit) şi de cinci ori câte şapte „Dumnezeu” (Cel care a pregătit). Şi aşa merge mai departe.

(6) Şi ca să completăm numărul şapte, încă două diferenţe remarcabile faţă de celelalte zile. Expresia „… era bun” este în continuare totdeauna încheierea unei lucrări a lui Dumnezeu, aici însă nu este. Dacă lumina exprimă Fiinţa lui Dumnezeu, atunci este necesar să fie pregnant diferenţiată de întuneric, expresia a tot ce este în contradicţie cu Fiinţa lui Dumnezeu. De aceea aici trebuie să se continue, că Dumnezeu desparte lumina de întuneric, atribuind fiecăreia o anumită parte din cele 24 de ore. „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6,14) Vai de aceia care nu fac această diferenţiere, „care socotesc întunericul drept lumină şi lumina drept întuneric” (Isaia 5,20).

(7) Această despărţire este aşa de importantă, că aici Dumnezeu Însuşi o face. În ziua a doua este întinderea, cea care face o despărţire (în versetul 7 se mai poate traduce şi astfel: „… şi ea a despărţit apele …”; compară cu versetul 6!), şi în ziua a patra luminătorii cereşti au dat naştere la o despărţire (versetele 14 şi 18). Niciunde, în afară de Vechiul Testament, nu citim că Dumnezeu face o despărţire, decât numai aici. Desigur, El dă oamenilor deseori indicaţia, ca ei să-L urmeze în această despărţire între ce este sfânt şi ce nu este sfânt (Ezechiel 42,20), între ce este curat şi ce este necurat (Levitic 10,10; 11,47; 20,25; Ezechiel 22,26; compară cu Isaia 59). Despărţirea sau „ruptura” este deosebit de caracteristică în primele trei zile, în timp ce „înmulţirea” este caracteristică pentru ultimele trei zile.

Caracteristica „despărţirii” în primele trei zile se vede şi în denumirea diferitelor părţi: Dumnezeu numeşte lumina „zi”, întunericul „noapte”, întinderea „cer”, uscatul „pământ” şi strângerea de ape „mare”. Darea numelui nu merge aici mai departe. Numai noţiunile mari de spaţiu şi timp sunt schiţate aici pentru om, – mai târziu el însuşi are voie să dea nume animalelor (Geneza 2,20) şi el însuşi îşi primeşte numele de la Dumnezeu (Geneza 5,2), dar acestea sunt în afara capitolului nostru. Aici este vorba nu numai de a da nume, ci chiar mai mult, de a schiţa spaţiul de viaţă al omului neînsemnat. Toate aceste „nume” sunt folosite aici într-un înţeles mai limitat decât ele îl au în realitate. Când Dumnezeu socoteşte în zile, atunci sunt totdeauna douăzeci şi patru de ore, aşa cum sunt aici cele şapte zile ale creaţiei, dar pentru om Dumnezeu hotărăşte numai perioadele de lumină ca „zi”, perioade în care el „iese la lucrul său şi la munca sa până seara” (Psalm 104,23). Tot aşa „cerul” este pentru Dumnezeu universul (Geneza 1,1), dar pentru om este atmosfera în care el respiră, din care el primeşte ploaie (1 Împăraţi 18,45) şi unde păsările zboară (Geneza 1,20). Aşa „pământul” pentru Dumnezeu este globul pământesc, peste care El domneşte (Geneza 1,1; Isaia 40,22), dar pentru om este uscatul, pe care el locuieşte. Şi aşa sunt „mările” pentru om, nu nesfârşita întindere de ape (Iov 38,8-11), ci numai ceea ce este în afara uscatului.

Când Dumnezeu a chemat lumina, intenţia Lui nu a fost ca ea să rămână permanent pe pământ, ci ca ea să alterneze cu noaptea, într-un ritm, care cu adevărat este ideal pentru corpul omenesc. „Soarele îşi cunoaşte apusul. Tu aduci întuneric şi se face noapte” (Psalm 104,19.20). „A Ta este ziua, a Ta şi noaptea” (Psalm 74,16). Dumnezeu comandă noaptea ca o binecuvântare pentru om, căci El este Cel care „dă somn preaiubitului Său” (Psalm 127,2), şi Cel care a făcut pe om aşa fel, că el „doarme şi se trezeşte, noapte şi zi” (Marcu 4,27). Şi nu este remarcabil, că acest ritm zi-noapte nu depinde în primul rând de soare, căci soarele a apărut ca atare abia în ziua a patra! Pământul însuşi este prin rotirea lui prima cauză a ritmului zi-noapte. Dacă s-ar fi remarcat mai devreme aceasta, că a fost zi şi noapte înainte să fie soarele, atunci nu l-ar fi învinovăţit aşa de uşor pe Kopernikus şi pe Galilei că lezează Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia însăşi le dă lor dreptate. Desigur, sunt de acord că Scriptura nu ne învaţă cosmografia, însă cu siguranţă ea nu ne consolidează în părerile noastre preconcepute false.

Primei zile îi urmează seara, când pentru prima dată devine vizibil că lumina nu luminează permanent pe oameni, ci în mod regulat alternativ cu noaptea, la care fiecare noapte va trece printr-o dimineaţă într-o zi nouă. Dumnezeu nu lucrează noaptea (compară cu Ioan 9,4) şi prin aceasta se face aluzie la ritmul de viaţă normal al omului. Nu că Dumnezeu ar dormi, aşa cum nici în ziua a şaptea nu era obosit şi ar fi avut nevoie de odihnă adevărată – dar El arată ce trebuia să fie săptămâna de lucru normală a omului în prima creaţie (Exod 20,8-11; Psalm 104,23; 1 Tesaloniceni 5,7a).

Caminul copiilor lui Dumnezeu parte 12

2 ian.

«Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu. … Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu.» (1 Ioan 3,1.2)

Capitolul 12

Partea veşnică viitoare şi căminul copiilor lui Dumnezeu

După ce am studiat întrucâtva familia lui Dumnezeu în relaţiile ei diferite şi în binecuvântările ei minunate şi înalte, în drepturile şi obligaţiile ei, ne mai rămâne să aruncăm o privire asupra slavei viitoare a copiilor lui Dumnezeu şi la partea şi locuinţa lor veşnică. Pentru aceasta vom pleca de la un loc cunoscut din epistola către Romani. Citim acolo despre un plan, pe care Dumnezeu l-a alcătuit înainte de întemeierea lumii în Hristos referitor la toţi copiii Săi, cu privire la ţinta lor finală şi la partea lor veşnică, şi la care El ţine ferm. Acolo se spune: «Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său. Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut dintre mulţi fraţi. Iar pe cei care i-a rânduit dinainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe cei care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; iar pe cei care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat.» (Romani 8,28-30) În primul rând aflăm aici, că din veşnicie Dumnezeu a avut planul să ne strângă pe noi, cei pierduţi de odinioară, în jurul Său ca şi copii preaiubiţi şi să ne facă pe toţi asemenea chipului Fiului Său, «pentru ca El să fie Cel întâi-născut dintre mulţi fraţi.»

Ce plan minunat, dacă ne gândim cine am fost şi cine suntem noi în noi înşine! – Aici vedem bogăţia harului lui Dumnezeu ca niciunde altundeva! Dumnezeu a vrut nu numai să arate îndurare faţă de păcătoşii vinovaţi, vrednici de condamnare, să salveze pe duşmanii Săi, să ispăşească vina lor şi să le ierte pentru veşnicie toate păcatele, nu, El a vrut să-i facă copii ai Săi şi să-i transforme pe toţi în chipul Fiului dragostei Sale. Ei trebuie să fie «ca El» în slava veşnică. – Ce plan din partea lui Dumnezeu! Ce ţel minunat, pe care El Şi l-a pus înainte cu privire la noi! – Deci slava copiilor lui Dumnezeu va consta în aceea, că ei vor fi uniţi veşnic cu Fiul lui Dumnezeu acolo sus în Casa Tatălui, şi anume transformaţi asemenea chipului Său. Această asemănare cu Fiul lui Dumnezeu, la care este chemat şi destinat fiecare credincios, se va obţine şi se va desăvârşi în momentul când va reveni Domnul Isus ca să conducă pe ai Săi din lumea aceasta în Casa Tatălui. – Când după aceea Fiul lui Dumnezeu va veni iarăşi pe pământ împreună cu ai Săi, ca să judece lumea, această asemănare minunată a celor răscumpăraţi cu El, Salvatorul lor şi Domnul slavei, va fi văzută de toată lumea şi El va fi admirat în ei.

Că această asemănare a copiilor lui Dumnezeu cu Isus se extinde numai la slava pe care Domnul o posedă ca Omul glorificat şi nu şi la filiaţiunea Sa veşnică şi Dumnezeirea Lui, este de la sine înţeles pentru toţi cei care au o oarecare măsură de înţelegere spirituală. În slava Sa personală, dumnezeiască, El rămâne unic. Cum am putea noi împărtăşi împreună cu El acestea? Noi le vom vedea numai. Aceasta este «slava, pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea», slava Persoanei Sale ca a singurului Fiu al Tatălui. (Ioan 17,24) Ca singurul şi veşnicul Fiu al dragostei Sale, Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ocupă singur locul Său. Dimpotrivă, ca Omul glorificat, ca şi Cap al noii creaţii, El este «Întâiul născut dintre mai mulţi fraţi»; şi în această poziţie El ne face să avem parte de tot ce El a moştenit ca «Fiu al omului». Aici El spune: «Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu.» (Ioan 17,22) Aici Domnul vorbeşte nu numai despre „privirea” slavei Sale, aşa cum face după aceea (în versetul 24), nu, noi avem dreptul să avem parte de ea şi să o savurăm veşnic.

O, cu cât mai mult şi nespus de mare este această asemănare cu Isus, Domnul, decât numai simpla mântuire prin El de vina păcatelor noastre şi de răsplata şi condamnarea dreaptă veşnică! – Dumnezeu însă a alcătuit acest plan nu numai ca să dovedească toată bogăţia dragostei Sale şi a harului Său faţă de noi, duşmanii Lui, ci în primul rând din pricina slavei Fiului Său preaiubit. Hristos este începând din veşnicie subiectul dragostei şi al bunei plăcerii a lui Dumnezeu, punctul central al tuturor hotărârilor Sale, al gândurilor şi căilor Sale. Deja când El a creat pe Adam, Hristos şi slava lui Hristos era înaintea ochilor Săi. Şi introducerea expresiei «sămânţa femeii» era de fapt nu un gând ulterior al lui Dumnezeu, nu era un simplu mijloc ca să repare pagubele şi să vindece nenorocirea nespus de mare care a venit în lume prin păcat, prin viclenia lui satan şi prin nebunia şi neascultarea primilor oameni, nu, era nespus mai mult: era prezentarea tainei şi a planului veşnic al lui Dumnezeu, să glorifice veşnic pe Fiul Său. – Mai întâi Adam, omul responsabil, era chipul lui Dumnezeu şi reprezentantul Lui pe pământ; el era subiectul favorii lui Dumnezeu, înconjurat de dovezile dragostei Sale, care ar fi trebuit să-l încurajeze să rămână în relaţiile binecuvântate de dependenţă de Dumnezeu şi ascultare de El. Dar noi ştim, el a căzut, şi căderea lui a adus toată nenorocirea în lume. Duşmanul a biruit. Însă tocmai triumful duşmanului a oferit lui Dumnezeu ocazia pentru revelarea «ultimului Adam», «Omul al doilea, din cer». El este acum Omul care va împlini toate gândurile şi hotărârile lui Dumnezeu. Şi că El, Cel care a înfăptuit lucrarea de mântuire, cu valabilitate veşnică, spre lauda lui Dumnezeu şi spre mântuirea alor Săi, să fie recunoscut şi glorificat, acesta este planul de nezguduit al lui Dumnezeu, este voia Tatălui. (Filipeni 2,9-11) Şi tot ce Dumnezeu ne-a făcut, unde ne-a adus şi pentru ce ne-a făcut, toate au avut loc şi vor avea loc, pentru ca prin aceasta Hristos să fie glorificat şi gloria Sa să fie mărită prin noi. Şi în noi se va vedea toată veşnicia numai slava Sa. Pe drept se spune într-o cântare:

Şi acolo când vom sta

Veşnic proslăviţi cu Tine,

Va vedea în noi oricine,

Doamne, numai slava Ta!

Deja la arătarea Sa împreună cu noi Domnul va fi «glorificat în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei care au crezut». (2 Tesaloniceni 1,10) Dar în mod deosebit aceasta va avea loc în Casa Tatălui în slava veşnică. O inimă care iubeşte pe Isus şi este în armonie cu gândurile şi căile lui Dumnezeu se va bucura nespus de mult de planul lui Dumnezeu şi cu bucurie va intona în strigătul: «Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă-I glorie» (Psalm 115,1).

Deja acum se spune cu privire la poziţia noastră în Hristos înaintea lui Dumnezeu: «Asemenea Celui ceresc, aşa sunt şi cei cereşti» şi: «Aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta» (1 Corinteni 15,48; 1 Ioan 4,17) Dacă privim starea noastră, trebuie să spunem că noi încă nu am ajuns să fim asemenea chipului lui Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu, acţiunea Duhului Sfânt în noi, care are ca scop să ne transforme spiritual în chipul Domnului Isus, nu este încă terminată, ci continuă atâta timp cât noi călătorim aici jos. Cităm iarăşi cuvintele apostolului: «Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, de Domnul, de Duhul.» Şi credincioşilor din Filipi acelaşi apostol scrie: «Sunt încredinţat că Acela care a început în voi o bună lucrare, o va duce la capăt până în ziua lui Isus Hristos.» (2 Corinteni 3,18; Filipeni 1,6) Aşa cum am arătat deja mai înainte, această transformare lăuntrică a credincioşilor are loc treptat; ea înaintează până în ziua lui Isus Hristos, până în clipa binecuvântată şi mult dorită, când Îl vom vedea aşa cum este. Ea constituie «buna lucrare», pe care Dumnezeu prin Duhul Sfânt o face cu noi şi în sufletele noastre, ca să ne conducă la ţinta sublimă, pe care El Şi-a pus-o în legătură cu noi, ca noi să devenim «asemenea chipului Fiului Său».

Al doilea punct, care ne întâmpină aşa de minunat în locul citat mai sus din Romani 8, este cuvântul apostolului, că toate lucrurile, de care avem parte aici pe pământ, trebuie să slujească şi să lucreze împreună, ca să ne conducă tot mai mult la ţelul minunat al asemănării cu chipul lui Isus. – Desigur, lucrarea de mântuire a Domnului Isus la cruce, jertfa Sa scumpă, constituie şi rămâne singurul fundament al mântuirii noastre mari şi veşnice, fiind singura care face posibilă transformarea noastră în chipul lui Isus; dar cât de minunat este să auzim, că acum nimic nu ne mai întâmpină întâmplător, nimic din această lume plină de schimbări nu ne mai poate lovi întâmplător, că acum toate trebuie să slujească planului lui Dumnezeu, ca să ne facă, pe noi, copiii Săi, asemenea chipului Fiului Său. Scriitorul inspirat ne spune, aşa cum am amintit deja: «Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi planului Său. Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său.» – Un minunat „pentru că”, care ne dă cheia pentru înţelegerea corectă şi pentru evaluarea corectă a tuturor lucrurilor care ne întâmpină pe pământ, pe noi, copiii lui Dumnezeu, fie ele mari sau mici, uşoare sau grele. Toate încercările, prin care Dumnezeu încearcă credinţa noastră, toate necazurile şi suferinţele, prin care El exersează sufletul nostru, toate prigoanele, greutăţile, pericolele şi luptele prin care ne conduce mâna Sa pe pământ, sunt rânduite şi hotărâte ca să ne transforme într-un chip asemenea lui Hristos. În felul acesta tot ce ne întâmpină trebuie să lucreze împreună spre binele nostru; ce mângâiere! Atât amarul cât şi dulceaţa, atât boala cât şi sănătatea, lipsa şi sărăcia, suferinţa şi bucuria, toate şi orice de pe pământ în mâna lui Dumnezeu vor contribui să facă sufletul nostru asemenea lui Hristos, să ne conducă mai aproape de ţelul nostru sublim, să fim asemenea lui Hristos. Uneori din cauza necazurilor şi plăgilor multe ne simţim ispitiţi să strigăm ca şi Iacov: «Toate acestea sunt împotriva mea!» (Geneza 42,36) dar Dumnezeu Îşi are mâna în toate, şi El nu va permite nimic ce nu ar fi de folos şi nu ar sluji planului Său bogat de har şi minunat cu noi. În toate câte vin asupra noastră, El are permanent în vedere planul Său, ţinta Sa cu noi: noi trebuie să devenim asemenea lui Isus, Fiul Său preaiubit.

Dacă vom privi un sculptor în atelierul său, cum lucrează la opera sa de artă, vom vedea că se foloseşte de unelte diferite. Dar dacă el ia ciocanul acesta sau acela, dacă lucrează cu o daltă mare sau cu una mică, nu trebuie să ne temem că el va distruge blocul de marmură, sau îl va strica: la fiecare lovitură şi la fiecare bătaie, la tot ce face, el păstrează înaintea ochilor chipul care s-a născut în duhul lui şi pe care vrea să-l obţină din piatra rece. Fiecare lovitură dată blocului de marmură îl duce mai aproape de ţinta finală, de împlinire. Şi când în cele din urmă opera de artă, statuia minunată, stă gata înaintea ochilor spectatorilor şi cu solemnitate este dezvăluită înaintea întregului popor, se va spune: „Lucrarea laudă pe maestru”. Se va vedea cât de mult a iubit artistul lucrarea sa, cu câtă sârguinţă a lucrat la ea. Şi cum gândurile şi idealurile s-au materializat în acel chip, şi maestrul va avea parte de plată şi onoare.

Dumnezeu face acum ceea ce nimeni nu poate face, El face din păcătoşi copii ai lui Dumnezeu şi apoi îi transformă, pe ei, care odinioară în gândurile lor erau duşmanii Lui, în chipul minunat al Fiului Său. Ce plan! Dar plini de încredere putem spune: ce Şi-a propus, ce vrea să aibă, curând se vor realiza, în scopul Său şi după dorinţa Sa.

Da, Dumnezeu nu se opreşte la jumătatea drumului. El Îşi realizează lucrarea şi Îşi împlineşte gândurile în chip minunat. Ce mângâiere puternică ne oferă conştienţa, că Dumnezeu, prin tot ce El trimite şi permite, vrea să ne ducă mai aproape de minunata ţintă finală, asemănarea cu chipul Fiului Său. Aşa ştim de exemplu, Dumnezeu nu ne pedepseşte niciodată, deoarece El are plăcere să întristeze (Plângerile lui Ieremia 3,33), şi ca şi cum ar vrea să bată grâul, atunci când îl treieră (Isaia 28,26-28), nu, ci numai spre folos, pentru ca sufletul nostru să se transforme asemenea chipului Fiului Său şi potrivit cu slava la care suntem chemaţi. Da, «aceasta vine de la Domnul oştirilor. El este minunat în sfat, mare în înţelepciune.» (Isaia 28,29) Apostolul Pavel, care a suferit mai mult decât noi toţi, spune:«De aceea, nu cădem de oboseală, şi chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, totuşi cel dinăuntru se înnoieşte zi de zi. Pentru că necazul nostru uşor de o clipă lucrează pentru noi, mai presus de orice măsură, o greutate eternă de glorie.» «Socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.» (2 Corinteni 4,16.17; Romani 8,18) Suferinţele prin care noi suntem crescuţi şi curăţiţi stau în cea mai strânsă legătură cu slava pe care noi curând o vom obţine la Hristos şi cu Hristos. –

Fie ca ochii noştri să se odihnească pe Acela în al cărui chip vom fi transformaţi! Tocmai în mijlocul tuturor încercărilor, prin faptul că în duh privim la El, noi devenim asemenea Lui; nu însă, dacă noi ne preocupăm cu noi înşine şi cu suferinţele noastre.

Fiecare credincios, în ceea ce priveşte poziţia sa, a fost adus acolo, că el poate privi slava lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos fără frică şi fără acoperitoare, cu faţa descoperită, şi o poate admira. Dar numai în măsura în care noi ne bucurăm practic de această poziţie şi ochiul credinţei noastre este îndreptat cu adevărat spre Hristos Cel glorificat, Îi va reuşi Duhului Sfânt să alcătuiască sufletul nostru aici jos asemenea marelui nostru Model şi în felul acesta să ne conducă de la o slavă lăuntrică la alta. O, fie ca nici un copil preaiubit al lui Dumnezeu să nu stea indiferent de această acţiune binecuvântată a Duhului sau chiar să se încuie faţă de ea – urmările unei astfel de atitudini cu siguranţă se vor întinde până în veşnicie – ci fie ca noi să oferim loc suficient Duhului lui Dumnezeu în noi, ca prin căile şi mijloacele măreţe, pe care Dumnezeu le întrebuinţează din afară asupra noastră, să ne modeleze asemenea chipului lui Hristos. Asemenea Lui, Cel blând şi smerit cu inima, trebuie să devenim noi tot mai mult, până când odată acolo sus vom fi total transformaţi în chipul Lui. Da, fie ca slava minunată, pe care noi astăzi o privim

în Hristos înălţat la dreapta lui Dumnezeu, să-şi pună amprenta pe sufletul nostru, pe umblarea şi fiinţa noastră. Aceasta este dorinţa lui Dumnezeu pentru noi, ca deja aici «Hristos să ia chip în noi.» (Galateni 4,19) Ah, haideţi să păstrăm în amintire planul lui Dumnezeu cu noi, haideţi să fim ca lutul în mâna olarului! (Romani 9,23) Lucrarea este lucrarea lui Dumnezeu, dar El foloseşte mijloace şi căi ca să ne formeze; şi dacă dorinţa noastră sinceră este să devenim asemenea Domnului, atunci aceasta va avea loc; vom creşte şi ne vom maturiza în harul şi cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos. – În El, Omul glorificat la dreapta lui Dumnezeu, sunt unite şi întrupate toate virtuţile, toate frumuseţile morale şi toate slăvile, şi când privim la El, aşa cum ni-L prezintă Cuvântul Său şi Duhul Său, ne vom transforma şi ne vom forma asemenea Lui. Vom reflecta frumuseţea Lui. Aşa cum noi suntem deja acum spre lauda harului lui Dumnezeu, tot aşa vom fi cu siguranţă cândva – uniţi cu Hristos şi complet transformaţi în chipul Lui – spre lauda gloriei lui Dumnezeu. Şi aşa după cum «înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu este făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor şi autorităţilor cereşti», tot aşa în veşnicie Dumnezeu va face cunoscut bogăţia slavei Sale faţă de noi şi prin noi. (Efeseni 1,6.14; 3,10)

Dacă până acum am vorbit aproape exclusiv despre transformarea lăuntrică a credincioşilor în chipul lui Hristos, despre lucrarea continuă a harului şi a Duhului lui Dumnezeu în noi, care se va vedea abia atunci când vom vedea pe Domnul faţă către faţă, trebuie să spunem un cuvânt şi despre schimbarea şi transformarea trupului nostru, care va avea loc. – În ceea ce priveşte poziţia noastră noi suntem deja «în locurile cereşti», dar încă mai purtăm «chipul celui din ţărână», aceasta înseamnă, trupul alcătuit asemenea trupului primului Adam şi de aceea este supus morţii. Este adevărat că avem «cele dintâi roade ale Duhului», dar noi încă mai purtăm «această comoară în vase pământeşti.» Deci în ceea ce priveşte trupul nu suntem încă asemenea Fiului lui Dumnezeu. În privinţa aceasta «aşteptăm înfierea, răscumpărarea trupului nostru». (Romani 8,23) De aceea în ceea ce priveşte partea exterioară noi nu suntem încă cunoscuţi ca fii ai lui Dumnezeu. Poetul spune, după ce mai înainte a cântat gloria lăuntrică a copiilor lui Dumnezeu, corect despre ei:

În rest, ei sunt ai lui Adam copii fireşti,

Şi-i poartă, de asemeni, chipul pământesc,

Suferind în trup ca ceilalţi păcătoşi fireşti,

Mănâncă, beau, aşa cum toţi obişnuiesc.

În problemele trupeşti,

Când dorm, şi-n acţiunile fireşti,

Nu poţi altfel de ceilalţi să-i deosebeşti,

Decât prin renunţări la poftele lumeşti.

Scumpul nostru Domn, El Însuşi, când a fost aici jos pe pământ, nu a fost recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu: «El era în lume, şi lumea nu L-a cunoscut.» Se spunea: «Nu este acesta Fiul tâmplarului?» «Nu este acesta Fiul lui Iosif?» (Marcu 6,3; Luca 4,22) Numai ochiul credinţei L-a recunoscut ca «Unicul Fiu de la Tatăl, plin de har şi de adevăr». Când Petru a mărturisit: «Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu», atunci Isus i-a zis: «Ferice de tine, Simon, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele (simţul tău natural) ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.» (Matei 16,16.17) Tot aşa şi credincioşii poartă acelaşi trup al smereniei, ca toţi ceilalţi oameni. Desigur, acesta nu mai slujeşte păcatului, ci prin har a devenit un templu al Duhului Sfânt; de asemenea, nu mai dăm păcatului mădularele noastre ca unelte ale nedreptăţii, ci ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, ca vii din morţi cum eram; şi dăm lui Dumnezeu mădularele noastre ca unelte ale dreptăţii. (Romani 6,12.13) Cu toate acestea trupul nostru este numai o „colibă” şubredă, un „vas de pământ”, care nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, ci trebuie transformat, înainte ca să fim introduşi în cer. (Compară cu 1 Corinteni 6,19; 2 Corinteni 5,1.4.7; 1 Corinteni 15,50) Viaţa nouă, pe care am primit-o, nu este încă vizibilă în exterior, cu toate că ea se recunoaşte în ceea ce facem şi în ceea ce nu facem. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: «Viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu». Momentul «descoperirii fiilor lui Dumnezeu» înaintea lumii întregi nu mai este departe. Şi «când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie.» (Coloseni 3,4) Da, preaiubiţilor, scumpul nostru Domn va reveni; şi El ne strigă: «Eu vin curând!» «Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are, de a-Şi supune chiar toate lucrurile.» (Filipeni 3,20.21) Când însă va avea loc aceasta, şi va avea loc în curând la sosirea Domnului nostru, atunci se va împlini planul lui Dumnezeu cu privire la noi: «Vom fi ca El (ca Hristos), căci Îl vom vedea cum este». (1 Ioan 3,3) Până atunci transformarea noastră lăuntrică va avea loc din treaptă în treaptă; transformarea trupului nostru, dimpotrivă, va avea loc într-o clipă: «Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Pentru că trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Pentru că putrezirea aceasta trebuie să se îmbrace în neputrezire şi ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire. … Atunci va fi împlinit cuvântul scris: „Moartea a fost înghiţită de victorie”, „Unde îţi este boldul, moarte? Unde îţi este victoria, moarte?” … Dar mulţumiri fie lui Dumnezeu, care ne dă victoria prin Domnul nostru Isus Hristos.» (1 Corinteni 15,51-57) – Apostolul ne scrie în continuare: «Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos», şi anume, «în neputrezire», «în glorie» şi «în putere», cu un «trup spiritual (aceasta înseamnă transfigurat)» (1 Tesaloniceni 4,16; 1 Corinteni 15,42-45). Şi noi, cei care încă mai călătorim pe pământ, vom fi într-o clipă «îmbrăcaţi cu locuinţa noastră cea din cer». (2 Corinteni 5,2) Deja aici noi, «cei care suntem lipiţi de Domnul, suntem un duh cu El», aceasta înseamnă legaţi cu El prin Duhul Sfânt, aşa că noi alcătuim un întreg cu El. Noi mai ştim şi că El, Cel care sfinţeşte, şi aceia, care sunt sfinţiţi, sunt toţi din Unul, de aceea El nu se ruşinează să ne numească fraţii Lui. Tot aşa citim: El, «Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare, datorită Duhului Său care locuieşte în voi.» (Romani 8,11) Toţi cei care au adormit în Hristos, la venirea Sa vor ieşi din morminte spre învierea vieţii (Ioan 5,29). Apoi toţi credincioşii, care vor fi atunci în viaţă, nu vor mai vedea nicidecum moartea. Ce este muritor în ei va fi «înghiţit» de viaţă, ce este slăbiciune va fi îmbrăcat cu putere, ce este lipsit de cinste va fi îmbrăcat cu glorie. Ce clipă minunată va fi aceasta! Domnul Însuşi o doreşte foarte mult.

Venirea Domnului pentru a ne lua şi a ne răpi în slavă constituie, aşa cum am văzut mai înainte, speranţa propriu-zisă a miresei lui Hristos sau a tuturor copiilor lui Dumnezeu. Fie ca noi să aşteptăm cu dorinţă fierbinte «să fim îmbrăcaţi cu locuinţa noastră cea din cer» şi «să fim pentru totdeauna la Domnul». – Împreună cu noi suspină întreaga creaţie; şi ea aşteaptă cu o dorinţă vie descoperirea fiilor lui Dumnezeu; căci atunci, când Hristos va fi arătat împreună cu ai Săi în glorie, şi creatura va fi eliberată de blestemul păcatului omului şi de robia stricăciunii (Romani 8,21). Atunci, aşa cum a prorocit Maleahi, peste lumea sărmană «va răsări Soarele dreptăţii cu vindecarea în aripile Lui» şi va fi venit «mult dorita dimineaţă fără nori». (Maleahi 4,2; 2 Samuel 23,4) Dar oricât de binecuvântată va fi atunci partea lui Israel pe pământ şi partea naţiunilor împreună cu Israel, totuşi partea copiilor lui Dumnezeu este mult mai minunată în cer; ei sunt uniţi cu Hristos şi vor fi asemenea Lui, «Fiului Omului», după trup, suflet şi duh. Ceea ce El le-a câştigat prin sângele Său preţios, va fi atunci văzut la ei şi în ei şi va fi revelat înaintea lumii întregi: gloria Sa. Hristos va chema la Sine pe mireasa Sa cerească înainte de strângerea lui Israel şi înaintea zilelor grele de judecată, şi o va prezenta «Lui Însuşi glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora.»

De aceea haideţi, noi, cei care am devenit proprietatea preţioasă a Domnului, să avem această speranţă în El, să ne curăţim, după cum El Însuşi este curat, şi anume «de orice întinare a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în teamă de Dumnezeu». (1 Ioan 3,3; 2 Corinteni 7,1)

Acum, la sfârşitul studiului, să ne îndreptăm scurt privirea spre locuinţa viitoare a copiilor lui Dumnezeu. Putem face aceasta. Domnul nostru scump Însuşi a îndreptat privirile ucenicilor întristaţi spre locuinţa lor veşnică, atunci când a trebuit să le spună, că în curând Se va despărţi de ei şi din lumea aceasta Se va reîntoarce la Tatăl Său. Cuvintele Lui sunt bogate în mângâiere şi învăţătură pentru inimile noastre: «Să nu vi se tulbure inima; voi credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă nu ar fi aşa, v-aş fi spus; pentru că Mă duc să vă pregătesc un loc; şi, dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi, ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.» (Ioan 14,1-3)

Până acum ucenicii au avut pe Domnul în mijlocul lor; acum El îi părăsea, şi după înfăptuirea lucrării de ispăşire se va reîntoarce în cer, aşa că de atunci înainte El era pentru ei subiectul credinţei. Aşa după cum ei au crezut în Dumnezeu, fără să-L vadă, tot aşa de atunci înainte ei trebuiau să creadă şi în El, Fiul lui Dumnezeu, fără să-L vadă. Atâta timp cât El a fost la ei, El le-a revelat pe Tatăl, şi acum El le îndreaptă privirea în sus spre casa Tatălui şi le arată că de acum patria lor va fi acolo. – Ce preţios este aceasta pentru noi toţi cei care credem în Isus şi prin El am devenit copiii lui Dumnezeu. Casa cerească a Tatălui este patria noastră; acolo vom locui toată veşnicia! – Deja acum noi trebuie să umblăm acolo în duh, aşa cum am auzit, dar când va veni Isus, Luceafărul strălucitor de dimineaţă, pe care Îl aşteptăm, atunci vom fi îmbrăcaţi peste trupurile acestea cu trupuri glorificate sau, dacă mai înainte am adormit în El, vom fi treziţi şi vom fi introduşi de El Însuşi acolo sus.

Dumnezeu are multe locuinţe în casa Sa, şi El doreşte ca ea să devină plină. (Luca 14) Dar cum ar fi putut astfel de fiinţe, aşa cum eram noi de la natură, să păşească vreodată în locaşurile sfinte ale cerului, dacă Isus nu S-ar fi coborât pe pământ şi nu ne-ar fi făcut potriviţi şi pregătiţi pentru prezenţa lui Dumnezeu şi pentru casa Tatălui, şi dacă El nu S-ar fi dus înaintea noastră acolo, ca să ne pregătească acolo un loc? Da, Fiul lui Dumnezeu a trebuit mai înainte să intre în Locul Preasfânt de acolo de sus cu propriul Său sânge, aceasta înseamnă, să apară înaintea lui Dumnezeu cu dovezile înfăptuirii anulării păcatelor şi a mântuirii, înainte ca vreunul din noi să poată ajunge acolo. De aceea epistola către Evrei spune: «I se cuvenea Aceluia pentru care sunt toate şi prin care sunt toate, aducând pe mulţi fii la glorie, să desăvârşească[1] prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.» (Evrei 2,10) Cu alte cuvinte: în sfinţenia şi dreptatea Sa Dumnezeu era dator faţă de Isus, pe care El L-a lăsat să sufere pentru păcatele acelora, cărora El voia să le obţină un loc în slavă. Numai pe calea suferinţelor şi a morţii a putut Isus să obţină dreptul de a deveni Salvatorul păcătoşilor pierduţi, ca să-i ducă la slavă. – Şi veşnic să fie Domnul preamărit, El S-a coborât pentru noi în valurile întunecate ale morţii, şi El S-a ridicat biruitor în cer pentru noi.

De când Isus Hristos este ca Omul glorificat la dreapta lui Dumnezeu, în slava cerului este «un loc» pregătit pentru oamenii mântuiţi. Casa Tatălui este deschisă pentru primirea noastră; nimic nu mai stă în cale acestei primiri, numai faptul că nu toate sufletele au fost mântuite, acelea pe care Dumnezeu, Domnul, vrea să le aducă. Duhul Sfânt, care este pe pământ de când Isus, Domnul nostru, domneşte în cer, încă mai cheamă: «Veniţi, căci totul este pregătit!» Ce mesaj minunat şi ce timp de har pentru toate sufletele doritoare de mântuire! Dar şi ce privilegiu pentru toţi credincioşii, cărora Duhul Sfânt al lui Dumnezeu le dă mărturia că sunt copii ai lui Dumnezeu, să ştie: Domnul este aproape! El vine iarăşi şi ne introduce în casa Tatălui. – Ei Îl aud strigând: «Eu vin curând!» Şi ei răspund în Duhul, şi împreună cu Duhul, Mirelui ceresc şi Îi strigă întâmpinându-L: «Amin. Vino Doamne Isus!» (Apocalipsa 22,17.20) Da, ce preţios şi totodată ce serios, în orice oră poate veni clipa binecuvântată, în care Domnul Îşi va împlini cuvântul şi ne va lua acasă. El doreşte cu mult mai mult să ne aibă acolo sus, decât ne putem noi dori să fim la El. Căci dragostea Lui pentru noi este cu mult mai mare decât dragostea noastră pentru El. Însă în măsura în care noi Îl iubim, dorinţa Lui după noi trezeşte şi în inima noastră dorinţa aprinsă să fim în curând la El. Este adevărat:

„Numai dragostea hrăneşte dorinţa

După venirea Ta, Prieten minunat.”

Aşteptarea venirii Domnului Isus este şi rămâne exclusiv o chestiune a inimii: dacă El este subiectul sentimentelor noastre, dacă Persoana Sa este preţioasă pentru noi, atunci inima noastră va poposi deja acum acolo sus, unde ea este, aşa cum Domnul Însuşi a spus: «Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.» Dar dacă El este comoara, El ne poate striga: «Mijlocul să vă fie încins, şi luminile aprinse; şi voi fiţi asemenea oamenilor care-l aşteaptă pe stăpânul lor!» (Luca 12,34-35) În timp ce singura noastră speranţă şi dorinţă se îndreaptă spre El, pentru a-L vedea faţă către faţă, pe Cel care iubeşte sufletele noastre, atunci de la sine vom mărturisi cu credincioşie aici jos despre El. Aşa cum odinioară Maria Magdalena era întristată la mormântul lui Isus, dar din locul acesta a avut voie să ducă ucenicilor cea mai mare veste, tot aşa şi inimile noastre nu vor fi satisfăcute de nimic altceva, decât numai să-L vadă pe El şi să fie unite cu El, Cel care cu sângele Său ne-a răscumpărat pentru Dumnezeu, şi ca să fim mesagerii Lui credincioşi. Fără El lumea este pentru noi ca şi moartă, totodată un mormânt mare. Alţi pot să-şi găsească locuinţa aici şi cu interesele lor pot fi legaţi de pământ; dar atâta timp cât Hristos nu este prezent, şi acela, care Îl iubeşte cu adevărat, va umbla ca străin şi pelerin pe pământ; şi el nu va şti pentru ce el este în lume; dar va şti, numai dacă vrea să-L slujească pe Dumnezeu şi să-L mărturisească şi să-L preamărească prin cuvânt şi umblare pe Domnul şi Mântuitorul său, pe care Îl aşteaptă să vină din cer. –

Încă odată îndreptăm atenţia spre cuvintele minunate, în care Domnul ne făgăduieşte revenirea Sa. El spune: «Vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi, ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.» Şi ce minunat, când în ultima rugăciune spune Tatălui: «Tată, vreau ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii.» Ce dragoste şi ce intimitate întâlnim aici; ce cordial ne vorbeşte Domnul slavei; cât de clar se vede în rugăciunea adresată Tatălui dorinţa Lui mare după noi. O, ce speranţă fericită, să fim în curând uniţi cu El şi toată veşnicia să fim la El! – Cu adevărat, faţă de aceste cuvinte numai «robul rău» poate spune: «Stăpânul meu întârzie să vină.» (Matei 24.48)

Nu putem nici trece cu vederea în Cuvântul lui Dumnezeu, în mod deosebit în epistole să constatăm, cum Duhul Sfânt se străduieşte să ne îndrepte inimile spre «răbdarea lui Hristos» şi spre «dragostea lui Dumnezeu» (2 Tesaloniceni 3,5). Hristos rabdă şi aşteaptă până va veni clipa când El va avea voie să ia pe ai Săi acasă din toate strâmtorările şi suferinţele din timpul de acum. Dar şi noi răbdăm, dacă ne odihnim în dragostea de Tată a lui Dumnezeu, dacă cunoaştem răbdarea Domnului şi savurăm credincioşia şi scumpătatea Sa. Într-o astfel de stare inimile noastre nu vor putea să eşueze, să obosească, şi mai ales să se facă asemenea cu lumea. –

Dar în ceea ce priveşte locuinţele din casa Tatălui, în care Domnul în curând va lua pe ai Săi, Sfânta Scriptură vorbeşte puţin despre ele însele. Gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile oamenilor. Aceştia ar putea să simtă nevoia de a auzi multe despre lucrurile din cer, în timp ce ei nu cunosc dragostea minunată a inimii de Tată a lui Dumnezeu, şi nici scumpătatea Persoanei Mântuitorului şi Domnului lor, sau nu le savurează aşa cum se cuvine. Realmente sunt multe scrieri religioase, atât la păgâni şi la turci, cât şi la creştini cu descrieri minunate, pline de fantezie, ale locuinţelor veşnice şi a bucuriei sfinţilor. Dar toate acestea nu rezultă din Duhul lui Dumnezeu, şi nici din necesităţile unei inimi ajunse la linişte în Domnul Isus. Acestea nu observă că în Cuvântul lui Dumnezeu lipseşte o descriere deosebită şi detaliată a locuinţelor veşnice din casa Tatălui din cer. Există însă o descriere a miresei însăşi, care în simbolul unei «cetăţi sfinte» este văzută ca «noul Ierusalim» în momentul venirii ei pe pământ împreună cu Mirele, pentru ca împreună cu El să guverneze aici timp de o mie de ani (Apocalipsa 21,9 şi versetele următoare); dar aceasta nu este descrierea locuinţelor veşnice din casa Tatălui din cer. O astfel de descriere nu există! –

Dar chiar şi în privinţa măreţiei şi frumuseţii acestei «cetăţi» sau a timpului Împărăţiei de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, creştinul spiritual, cu judecată, va spune împreună cu poetul:

Nu spre cetatea cea cu străzile de aur

Inima-mi se-ndreaptă copleşită de mult dor;

Fiindcă sunt al Domnului meu scump tezaur,

Doresc veşnic Lui să mă închin şi să-L ador.

Cuvântul lui Dumnezeu, în ceea ce spune despre locuinţa veşnică a copiilor lui Dumnezeu, se referă la Fiinţa lui Dumnezeu şi la nevoile vieţii noi şi ale inimii curate, fără de care «nimeni nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu», nimeni nu poate «vedea pe Dumnezeu». (Ioan 3,3; Matei 5,8)

Pentru inima firească şi pentru natura veche păcătoasă, apropierea sfântă de Dumnezeu şi locuinţa Sa nu ar fi un cămin şi nici fericire, şi numai chin şi groază. Aşa a strigat şi Iacov la Betel, atunci când el s-a văzut la «porţile cerului», chiar dacă era numai în vis: «Cât de îngrozitor este locul acesta!» – Şi toţi cei care pe pământ au primit numai o rază de lumină din Locul preasfânt al lui Dumnezeu, au strigat: «Vai de mine! Pentru că sunt pierdut.» (Isaia 6,5) Dar pentru că s-au judecat singuri în ziua mântuirii şi în timpul harului, au găsit mântuirea şi au primit har. Şi de îndată ce inima a fost împăcată cu Dumnezeu şi a fost curăţită şi a primit harul nemărginit al lui Dumnezeu, ea s-a îndreptat grăbită spre El cu dorinţa şi cu strigătul psalmistului: «Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor.» «Sufletul meu însetează după Tine.» (Psalm 63) «Cum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu. Când voi veni şi mă voi arăta înaintea Lui?» (Psalm 42)

Dumnezeu, care deci contează pe sentimentele copiilor Săi, ne spune în Cuvântul Său de fapt numai două lucruri despre căminul nostru veşnic. Şi aceasta ne este pe deplin suficient. El ne spune mai întâi, că el este «casa Tatălui». (Ioan 14) Vorbeşte cu un copil candid, aflat în străinătate, despre casa lui părintească. Priveşte cum i se luminează privirea, cum îi strălucesc ochii, cum îi bate inima! De ce? – Ah, nu pentru că probabil casa are un fronton impunător, o faţadă uriaşă, mare, încăperi mari, are un amplasament minunat şi împrejurimi minunate; nu, nu! Chiar dacă casa părintească ar fi o colibă şi ar fi situată undeva într-un colţ pierdut al pământului, dacă ar fi în nisipul stepei, inima se îndreaptă într-acolo, deoarece acolo este tatăl. El răspândeşte fericire şi strălucire. De câtă dragoste nu a avut parte copilul de la el, începând din primele zile ale lui! –

Tot aşa este şi cu noi, copiii lui Dumnezeu! – Că ea este casa Tatălui, spre care călătorim, din cauza acesta pentru noi este hotărâtă o bogăţie nespus de mare de slavă, casa Tatălui, pe care noi L-am cunoscut deja acum în plinătatea dragostei Sale, în măreţia şi slava puterii Sale şi a harului Său. Când Filip în neştiinţa lui spune lui Isus, pe când Acesta vorbea cu el despre Tatăl şi despre casa Tatălui: «Doamne, arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns», atunci noi ar trebui să putem spune cu certitudine: noi am cunoscut pe Tatăl în dragostea Sa în Hristos Isus, şi realmente, ne este de ajuns!

Cu inimi fericite ne ridicăm privirile în sus spre Dumnezeu, ţinta minunată, şi cântăm:

Acolo-n marea binecuvântare, / Din depărtare când eu voi sosi,

Îmi va veni-n întâmpinare / El, Dumnezeu şi Tatăl meu din veşnicii.

Iubirea care mă va-ntâmpina acolo sus, / Şi cu-a ei slavă mă va-mpresura,

Mi-a îndulcit aici pustia de nespus, / Şi totdeauna-a fost de partea mea.

Da, ce speranţă, ce fericire, să mergi la Dumnezeu, Tatăl, în curând să fi veşnic la El în casa Tatălui!

Cea de-a doua comunicare, pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-o face cu privire la partea noastră veşnică şi căminul nostru veşnic este, că acolo noi vom fi «la Hristos». Ce scurt este acest cuvânt şi cât spune de mult, cât de bogat şi cât de plin de conţinut! – Ni se spune într-un mod plin de dragoste felul cum Domnul ne făgăduieşte venirea Sa şi luarea noastră la El, când El spune: „Vreau să vă iau la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”. – El nu este mulţumit cu ceva mai puţin, dar nici noi. Să mergi la Isus, să fi la El, aceasta este pentru sufletul care Îl cunoaşte, esenţa întregii fericiri. Apostolul spune: «Doresc să plec şi să fiu împreună cu Hristos.» (Filipeni 1,23) Domnul ştie ce înseamnă pentru ai Săi să fie în apropierea Sa, să fie împreună cu El. De aceea El spune tâlharului de pe cruce, care în ceasul al unsprezecelea s-a întors la El: «Astăzi vei fi cu Mine în paradis!» Tot aşa vorbeşte Duhul Sfânt, când vorbeşte cu credincioşii despre fericirea lor din cer. Despre starea actuală a celor adormiţi în Hristos El spune numai, că ei sunt «afară din trup şi sunt acasă la Domnul» (2 Corinteni 5,8). Şi când El vorbeşte cu ei despre partea şi fericirea lor veşnică, El le spune prin apostol tot aşa de scurt: «Vom fi întotdeauna împreună cu Domnul». (1 Tesaloniceni 4,17)

Dacă chiar numai slaba trăire aici pe pământ a prezenţei Domnului constituie bucuria şi fericirea credinciosului, ce va fi când pe deplin şi veşnic, trup, suflet şi duh vom fi la Domnul! Ce poate fi mai înalt în timp şi veşnicie, decât părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul? Nimic de pe pământ şi nimic din cer. – Ah, aşa de des aici pe pământ această părtăşie fericită este distrusă şi tulburată! Păcatul care locuieşte în noi, pofta lumii şi viclenia duşmanului întrerup părtăşia noastră fericită cu Domnul aşa de des şi în felul acesta ne răpesc anumite binecuvântări. Însă acolo sus la dreapta lui Dumnezeu, la Isus, Domnul, unde «vom purta chipul Celui ceresc, aşa cum am purtat chipul celui pământesc», unde noi pentru totdeauna şi pe deplin vom fi eliberaţi de puterea duşmanului, unde nu se mai apropie de noi nici o ispită a păcatului şi lumii, unde toate suferinţele pământeşti vor fi înapoia noastră, unde va dispare tot ce aparţine vechii creaţii, acolo nu este nici un deranj. Da, acolo bucuria şi fericirea noastră nu vor fi tulburate, deoarece acolo părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul va fi deplină şi veşnică.

Făgăduinţa dată biruitorilor în scrisoarea deschisă către Filadelfia ne face să cunoaştem ceva din fericirea acelei părtăşii veşnic netulburate. Citim acolo: «Pe învingător îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară nicidecum; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele meu cel nou.» (Apocalipsa 3,12) Desigur acest cuvânt poartă amprenta cărţii în care se găseşte, potrivit împrejurărilor deosebite ale credincioşilor din Filadelfia, dar totuşi ne arată cum învingătorii şi sfinţii îşi găsesc fericirea tocmai prin legătura lor veşnică şi identificarea lor cu Hristos. El Însuşi vrea acolo, aşa cum El ne spune, să scrie pe noi Numele Dumnezeului Său, numele cetăţii Dumnezeului Său şi Numele Său cel nou! El ştie, că ceea ce constituie bucuria Sa este şi bucuria noastră; de aceea El ne atribuie concordanţă deplină cu El, unitate deplină cu El. –

Toată strălucirea cerului, toată măreţia şi gloria, care cu siguranţă se vor găsi acolo, nu ne-ar putea satisface, nu ne-ar putea face fericiţi, dacă Isus, Mântuitorul şi Domnul nostru nu ar fi acolo! Dorim să cântăm, aşa cum se spune într-o cântare:

Ce ar fi cerul fără Tine,

Şi toată slava?

Ne-am întoarce pe acest pământ sărman şi am vrea mai bine să fim în valea plângerii cu Isus şi chiar de ar fi numai în credinţă şi în Duhul Sfânt, decât să fim acolo în sala de nuntă fără El! –

Şi cât este de preţios! Citim despre acel loc fericit: «Nu va mai ieşi afară nicidecum!» – Nu numai că acolo nu va mai fi nici un deranj, ci acolo nu va mai exista nici o încetare, nici un sfârşit al părtăşiei veşnice, fericite, a celor mântuiţi. Noi înşine constituim cetatea nouă[2], al cărei nume îl scrie pe noi Isus, Domnul şi Mântuitorul nostru; dar noi vom purta şi Numele Dumnezeului Său, care acum este şi Dumnezeul nostru şi Tatăl nostru, şi noi vom purta şi Numele Său, acesta este Numele Său propriu-zis, şi anume, Numele Său nou. Deci sunt trei Nume, cu care noi vom fi desemnaţi în veşnicie: cu Numele Tatălui, cu numele miresei Mielului şi cu Numele Domnului Isus. O apartenenţă de nedesfăcut şi cu aceasta ne este asigurată şi arătată o convieţuire veşnică. – Când auzim despre aceste trei nume ne gândim la cuvintele Domnului din rugăciunea Sa minunată adresată Tatălui, înainte ca El să plece de la noi. El spune: «Tu Mi i-ai dat.» (Ioan 17,6) Aici avem iarăşi pe aceştia trei, şi anume în aceeaşi ordine: pe Tatăl, mireasa şi pe Fiul. – Şi de asemenea noi auzim pe Domnul rugându-Se: «Tată, vreau ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu.» (Ioan 17,24)

Cu câtă plăcere Tatăl va împlini dorinţa – da, este mai mult decât o dorinţă, căci se spune «vreau»! – Fiului Său şi va lăsa mireasa Sa să locuiască împreună cu El, Fiul dragostei Sale, care L-a glorificat nespus de mult în viaţă şi în moarte, în casa Tatălui! – Atunci planul de har al lui Tatălui cu noi va fi împlinit spre glorificarea Fiului Său, dar şi dorinţa Domnului nostru după noi, proprietatea Sa scump răscumpărată, va fi satisfăcută. Atunci El va avea la Sine «plata durerilor Sale» – şi ce dureri au fost ca durerile Sale? – El vede «rodul muncii sufletului Său» strâns în jurul Său – şi ce osteneală se va asemăna vreodată cu osteneala Sa? – «şi El va fi satisfăcut». (Isaia 53,11) Da, dacă noi putem cânta, aşa cum am spus: „Ce ar fi cerul fără Tine?” noi putem spune şi cu reverenţă şi plini de adorare despre Isus, Domnul nostru scump: „Ce ar fi pentru El cerul fără noi?” – Căci El este Negustorul «care caută perle frumoase; şi, găsind o perlă de mare valoare, a mers şi a vândut tot ce avea şi a cumpărat-o». (Matei 13,45.46[3]) «El a iubit Adunarea[4] şi S-a dat pe Sine Însuşi (deci nu numai «tot ce avea») pentru ea». (Efeseni 5,25) «Pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea». (Evrei 12,2) Şi acum, când «S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu», vrea să aibă pe ai Săi la Sine. Aceasta este dorinţa Lui aprinsă şi voinţa divină, aşa cum ne spune Cuvântul Său.

Aşa cum am văzut, Cuvântul lui Dumnezeu nu ne face descrieri deosebite despre locuinţa propriu-zisă şi veşnică a copiilor lui Dumnezeu şi tot aşa nu ne dă nici o relatare, aşa cum şi-ar dori-o oamenii, despre lucrurile veşnice şi împrejurările din casa Tatălui, aşa cum ar fi de exemplu preocuparea noastră în fericirea veşnică. Chiar dacă fantezia omenească, de cele mai multe ori cu mâini nelegiuite, ar vrea şi aici să dea voalul la o parte, copilul lui Dumnezeu cu judecată, cu înţelegere spirituală, nu doreşte după aceasta, şi, aşa cum am spus mai înainte, nu doreşte o descriere a locuinţelor cereşti veşnice, unde vom locui. El ştie, că acolo, la ţinta lor, în casa Tatălui fericită, copiii lui Dumnezeu vor fi toată veşnicia corespunzător chemării şi poziţiei lor înalte, spre cea mai înaltă glorificare a lui Dumnezeu, spre fericirea lor. –

Cu siguranţă puţinele aluzii, pe care Cuvântul lui Dumnezeu le face cu privire la existenţa şi lucrarea noastră în cer, şi anume prin simboluri din viaţa aceasta pământească, vor fi cu mult depăşite de realitate. Aşa citim, că Domnul «vrea» să slujească alor Săi în casa Tatălui, pentru slujirea credincioasă pe care ei au făcut-o pentru El în valea întunecoasă a pământului. (Luca 12,37) Auzim în continuare, că acolo credincioşii «vor urma pe Miel», pe Isus, oriunde va merge El, şi că El «îi va păstori şi îi va duce la izvoarele apelor vieţii». (Apocalipsa 7,17) De asemenea noi vom fi îmbrăcaţi în alb, «strălucitor şi curat» şi vom fi încoronaţi cu «cununi de aur» (Apocalipsa 4,4; 19,8); şi cântând vom glorifica pe Dumnezeu şi pe Miel printr-o cântare nouă. (Apocalipsa 5,9-14) Dacă credinciosul va fi întrebat: ne vom vedea, ne vom recunoaște și ne vom înțelege noi unul pe altul în cer, el va răspunde: da, fără îndoială![5] Căci acolo în casa Tatălui va fi ce este desăvârșit, tot ce este în parte, care pe pământ s-a simţit aşa de dureros în familia lui Dumnezeu, şi chiar şi în umblarea şi părtăşia unii cu alţii, va fi dispărut pentru totdeauna. O!, familie a lui Dumnezeu, cât de eliberată şi de fericită vei fi tu veşnic acasă înaintea Feţei Tatălui!

Poetul Spitta în cunoscuta cântare „Cum ne va fi?”, după ce el mai înainte într-o strofă a cântat fericirea mare, cea mai înaltă măsură a fericirii pentru privilegiul de a-L vedea pe Domnul, „pe Fiu în plinătatea Dumnezeirii Sale”, spune în privinţa aceasta:

Vom vedea ochii, care cândva au vărsat lacrimi

din cauza durerilor oamenilor şi a împietririi inimii,

rănile, care au vărsat sângele scump

ce ne-a eliberat de moartea veşnică.

„Cum ne vom simţi când prin spaţiul ceresc,

Cu mântuiţii mână-n mână călătorind

La tronul vieţii, unde pomii vieţii cresc,

Proaspăt ca-n a treia zi a facerii foşnind;

Unde ochiul nu se-nchide, inima nu se răceşte,

Nici dureri, nici suferinţi, nici moarea nu ne chinuieşte.”

Dar dacă Dumnezeu ar fi vrut să ne descrie mai îndeaproape în timpul acesta toată bucuria şi fericirea părţii noastre veşnice şi a căminului veşnic, ar fi fost posibil aceasta? Nu lipsesc în vorbirea noastră cuvintele pentru a face aceasta, şi sunt în viaţa noastră pământească simboluri şi relaţii suficiente, prin care să ni se facă cunoscut ce «a pregătit Dumnezeu pentru aceia care Îl iubesc»? Şi ar putea duhul nostru prost să înţeleagă aici şi inima noastră în acest trup al slăbiciunii să suporte fericirea şi bogăţia, pe care le vom moşteni în curând acolo sus? Şi ar fi bine pentru noi, dacă ochiul nostru acum, când suntem aşa de puţin spirituali, ar fi îndreptat spre lucrurile exterioare, şi nu spre Isus, Domnul nostru? – Dumnezeu nu ar putea face aceasta. Duhul Sfânt vrea să ne dea mărturie despre El, să ne vorbească despre El şi să-L glorifice! – Putem recunoaşte la apostolul Pavel cum acţionează Dumnezeu. Pavel, deoarece era «un om în Hristos», a putut fi răpit «în al treilea cer». Acolo a auzit cuvinte, pe care omul nu le poate spune şi nu are voie să le spună. Dar începând de aici înainte a fost această glorie ţinta ochilor săi pe cărarea vieţii sale prin lumea întunecată, plină de osteneală? O, nu. Să se citească epistola către Filipeni, în mod deosebit capitolul 3, cum ţinta a rămas numai Hristos; cum el a dorit «să-L cunoască pe El» şi «să-L apuce» şi să fie «transformat» asemenea Lui. Da, scump împreună cu mine călător şi moştenitor al gloriei veşnice, noi Îl vom vedea pe Isus; aceasta este dorinţa inimii noastre. Şi «vom fi ca El, pentru că-L vom vedea cum este»; şi vom fi la El pentru totdeauna.

Să ne îndreptăm spre locul cunoscut din Apocalipsa, în care Dumnezeu ne lasă să aruncăm o ultimă privire în starea veşnică a lucrurilor; când primul pământ şi primul cer au trecut şi totul a devenit nou. Auzim acolo, prezentat pe scurt, descrierea minunată: «Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut.» (Apocalipsa 21,3.4)

Odihna de sabat veşnică, pe care Dumnezeu a păstrat-o pentru poporul Său, va fi atunci venită. Dar şi odihna lui Dumnezeu va fi venit atunci. – Când Dumnezeu a creat pământul actual, atunci El a privit la tot ce a făcut şi iată, erau foarte bune; şi se spune: «El S-a odihnit de toată lucrarea Sa.» Când după aceea a venit păcatul în lume cu toate nenorocirile lui şi a despărţit pe oameni de El, atunci Dumnezeu a început din nou să lucreze, aşa cum a spus Domnul şi Mântuitorul, atunci când a dezarmat pe cărturari şi farisei în ziua de sabat la vindecarea unui bolnav: «Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez». Însă atunci, când ce este vechi a trecut şi totul a devenit nou, când făgăduitul cer nou şi pământul nou vor fi prezente, în care va locui dreptatea lui Dumnezeu (2 Petru 3,13), atunci Dumnezeu Se va odihni din nou şi anume cu o odihnă veşnică. Marea lucrare a dragostei Sale va fi atunci terminată. Planurile Lui veşnice vor fi împlinite spre biruinţa şi lauda veşnică a harului Său prin Isus Hristos, Domnul nostru. Pe baza sângelui Mielului lui Dumnezeu, care a îndepărtat păcatul lumii şi odată cu păcatul şi moartea, va fi un pământ nou şi deasupra lui un cer nou. Dumnezeu va locui atunci veşnic sub laudele celor mântuiţi ai Săi.

În mijlocul tuturor sfinţilor şi mântuiţilor din toate timpurile şi „perioadele de timp”, «Adunarea» sau «Adunarea celor întâi-născuţi» (Evrei 12,23), care este Mireasa şi plinătatea lui Hristos, va ocupa un loc deosebit şi privilegiat, şi ea îl va păstra. Ea, care deja aici în smerenia ei a fost «locuinţa lui Dumnezeu în Duhul» şi «Templul Dumnezeului cel viu» (2 Corinteni 6,16; Efeseni 2,22), se va numi acolo în gloria veşnică aşa de frumos «cortul lui Dumnezeu»[6]: «Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii!»[7] – Şi cu toate că Dumnezeu are multe familii[8] şi din El «îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ» (Efeseni 3,15), totuşi între toate acestea este numai una, ai cărei membrii, răscumpăraţi prin sângele lui Hristos «din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune» (Apocalipsa 5,9) şi «toţi au fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup» (1 Corinteni 12,13) sunt intim legaţi cu Isus, Fiul lui Dumnezeu, ca «Întâiul născut dintre mai mulţi fraţi» şi sunt uniţi veşnic cu El într-un întreg viu şi anume în poziţia Sa sublimă, în care El domneşte ca şi Cap peste orice stăpânire şi autoritate. (citeşte Efeseni 1,20-23) Şi această o familie suntem noi, noi, copiii lui Dumnezeu, din a căror inimă se înalţă prin Duhul Sfânt spre Dumnezeu strigătul: «Ava, Tată». (Ioan 1,12; Romani 8,14-16) Şi în această descriere a fericirii noastre veşnice (Apocalipsa 21,1-7) găsim ca esenţă scoasă în evidenţă apropierea şi părtăşia cu Dumnezeu.

Când în afară de aceasta este vorba de lucrurile referitoare la fericire, atunci nu sunt prezentate acelea, care sunt acolo, ci acelea care nu se găsesc acolo: «întristare», «strigăt», «chin» şi «moarte». Ah, noi cunoaştem, şi chiar foarte bine, aceste urmări amare ale decăderii de la Dumnezeu, aceste roade îngrozitoare ale păcatului. Cât de mult au suferit şi au oftat toţi mântuiţii din cauza lor în această lume şi în acest pustiu! Dar acum toate acestea sunt veşnic îndepărtate. Dumnezeu, dimpotrivă, este aşa de aproape de noi, că El cu o mână ne şterge lacrimile, nouă şi tuturor celor mântuiţi, şi ne mângâie cu privire la toate suferinţele pământeşti. Da, este adevărat, «suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria viitoare, care va fi descoperită faţă de noi».

Credincios preaiubit, noi încă mai suntem aici, pe cărarea îngustă spre casa Tatălui veşnică. Poetul ne spune:

Curaj, cărarea abruptă s-o suim!

Merită sudoarea, efortul să-l dorim,

Să mergem zorind, acolo să sosim,

Unde Domnul dă mai mult decât gândim.

Da, să perseverăm, să fim credincioşi! Ce har ne-a întâmpinat, pe noi care nu eram decât nişte păcătoşi, «copii ai mâniei, ca şi ceilalţi», dar acum suntem copiii preaiubiţi ai lui Dumnezeu! Chemaţi de Dumnezeu afară din pierzare potrivit planului veşnic, curăţiţi şi salvaţi prin sângele lui Hristos, acum noi ca şi copii ai lui Dumnezeu am fost făcuţi corespunzători gloriei veşnice, care este înaintea noastră. Noi parcurgem o lume duşmană faţă de Dumnezeu, care a fost deja judecată, care a lepădat pe Fiul lui Dumnezeu şi L-a omorât, şi pe noi nu ne cunoaşte şi nu ne iubeşte, da, ne urăşte, căci noi nu suntem din ea. Dar cât este de bine, că noi am fost chemaţi şi am fost făcuţi capabili să fim «imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi». (Efeseni 5,1) Şi Dumnezeu în harul Său vrea să ne dea nouă, pelerinilor, copiilor şi moştenitorilor Săi, tot ce avem nevoie ca să-L putem glorifica aici pe pământ şi să fie spre fericirea noastră pe cărarea îngustă spre casa Tatălui veşnică, spre apropiata ţintă veşnică. «Ceea ce nici un ochi nu a văzut, nici o ureche nu a auzit şi la inima niciunui om nu s-a suit» – ceea ce El acolo sus ne-a pregătit – «ne-a descoperit prin Duhul Său».

În măsura în care noi suntem copii smeriţi şi ascultători, Duhul Sfânt ne arată partea noastră, ne lasă să cunoaştem inima şi dragostea Tatălui şi să savurăm izvorul veşnic al sfinţirii noastre. Cu adevărat, dacă umblăm cu credincioşie pe urmele Domnului, pe care El ni le-a lăsat aici, atunci vom rămâne în dragostea Tatălui; şi în bucuria Lui vom jubila în Duhul Sfânt: «Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu. … Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu!» (1 Ioan 3,1.2)

[1] Cuvântul «desăvârşească» are în epistola către Evrei, atunci când se foloseşte cu privire la Hristos, sensul de „destoinic” pentru o poziţie de funcţie.

[2] Aceasta este «mireasa, soţia Mielului» (Apocalipsa 21,9).

[3] Larg răspândită sau aproape general răspândită este însă părerea, că negustorul din pilda aceea înseamnă păcătosul sărman şi perla ar fi Isus. Dar păcătosul a cumpărat pe Isus sau Isus a cumpărat pe păcătos? Cu siguranţă, Isus l-a cumpărat pe păcătos. Păcătosul nu avea nimic altceva decât numai murdăria păcatului şi vină; ce ar fi putut el să cumpere? – (compară şi cu Luca 15,1-7; Ioan 15,16; Apocalipsa 5,9 şi multe alte locuri din Scriptură)

[4] Sau Biserica (în greacă = ecclesia): Mireasa Sa.

[5] Compară cu Matei 17,1-8; Luca 16,23, unde este vorba numai de transfigurarea Domnului şi de recunoaşterea a doi sfinţi pe pământ şi despre o recunoaştere în iad. Dar dacă Cuvântul lui Dumnezeu ne arată o recunoaştere aici, cu cât mai mult trebuie să fie aceasta în cer! Da, acolo se va împlini pe deplin ceea ce Petru a recunoscut pe munte: «Este bine să fim aici!»

[6] Compară Apocalipsa 21 versetele 2 şi 3 cu versetele 9 şi 10.

[7] Deci în afară de «cortul lui Dumnezeu» (mireasa lui Hristos) vor fi acolo şi „oameni” sfinţi. Aceştia sunt credincioşii din diferite timpuri şi perioade de timp de pe pământ, înainte de Avraam şi de la Avraam; şi mai târziu credincioşii din Israel din legământul nou şi cei dintre „naţiuni” (păgânii), care s-au întors la Dumnezeu în timpul Împărăţiei de o mie de ani, care aici nu vor mai fi diferenţiaţi în starea lor veşnică.

[8] Îngeri cu diferite gradaţii şi oameni din diferite perioade de timp.